TREI FILME BELGIENE

Toto, le héros

Gelozia se naște din copilărie, iar imaginația copiilor poate lua forme ciudate. Toto este gelos pe vecinul său Alfred și are o teorie: la naștere au fost schimbați din greșeală la maternitate în urma unui incendiu. De-a lungul timpului el acumulează frustrări și-l învinovățește pe Alfred pentru toate mezaventurile din viața sa: moartea tatălui, sărăcia, moartea surorii, locul de muncă fără viitor.

Toate amintirile se derulează în mintea bătrânului Toto, aflat acum într-un azil, în timp ce plănuiește răzbunarea supremă: uciderea lui Alfred. În final, Toto se eliberează de toată ranchiuna și dă valoare vieții sale, aparent umbrite de succesul rivalului său.



Copacabana

Cine nu și-a dorit la un moment dat ca părinții lui să fie mai „de gașcă”? Să poți vorbi cu ei despre orice, să spună da la orice nebunie etc. În Copacabana se răstoarnă situația. Babou este o mamă în afara convențiilor, care trăiește cum îi dictează cheful. Acum își face un machiaj gratuit în magazinul de cosmetice, puțin mai încolo dansează în pub. Acum răstoarnă toate produsele dintr-un magazin de dulciuri, mai încolo organizează o cină tematică pentru fiica ei.

Tot filmul se concentrează pe încercările mamei de a fi pe placul fiicei, care-i mărturisește într-o seară că nu poate s-o invite la nuntă pentru că-i e rușine să o prezinte părinților logodnicului.

Babou ajunge astfel să lucreze în imobiliare, un domeniu necunoscut pentru ea, dar la care arată că poate fi mai bună decât toți ceilalți. Personalitatea ei se conturează de-a lungul aventurilor de pe malul Mării Nordului, în orașul Oostende, pentru ca în final să dea iar greș. Dar așa cum fiecare greșeală este o nouă lecție, iar fiecare eșec este un pas înainte sau un nou început, pentru Babou este semul că e momentul să facă ceea ce și-a dorit mereu: să plece în Copacabana.



L’age de raison

Femeia corporatistă, un concept împins parcă la extrem în film, versus visurile copilăriei: veterinar de balenă, prințesă, exploratoare spațială. Ajunsă la 40 de ani, Margaret primește scrisorile pe care și le-a scris la vârsta de 7 ani și care-i declanșează o serie de îndoieli și întrebări despre alegerile făcute în viață.

Filmul e un du-te-vino între negarea trecutului și ezitările prezentului. Mi-au plăcut mult scrisorile și jocurile copilăriei și mi-am dorit ca Margaret să fie iar iubita prietenului din copilărie, așa cum se întâmplă în filmele americane cu final fericit.

Recunosc că mi-a plăcut mai mult trailerul, care m-a emoționat până la lacrimi, dar filmul merită văzut chiar și numai pentru scena în care copiii aruncă brațe întregi de pâini într-o fântână pentru a ajunge de cealaltă parte a pământului, în Africa, la copiii săraci. E memorabilă. Iar concluzia: „devii cine ești”.