MERGEM LA PARIS: Drumul

În grabă, am uitat să iau din oraș o mică atenție pentru gazda mea (doar mă caza gratis, nu?). Așa că, după check-in la autogară, am dat fuguța până-n centrul Bruxelles-ului. Grand Place și împrejurimile, se știe, mușuroi de oameni. Înaintea sărbătorilor însă, plimbarea pe-acolo devine cursă cu obstacole. Iată-mă deci cu o oră înainte de plecare gonind înhămată cu cele trei traiste ale mele, în căutare de bomboane și bere. Dar nu, eu nu pot să cumpăr primul lucru pe care pun ochii. Trebuie să intru din magazin în magazin, să compar prețuri, gramaje, ambalaje. Ce mai vorbă lungă, după juma’ de oră de căutări am luat o pungă de vișine în ciocolată la 4 euro și o sticlă de bere de 750 ml pe la vreo 12 euro – cică fusese premiată în 2010 cu medalia de aur sau ăl’ s-o pieptene cine mai ține minte, că m-a aburit rău vânzătorul.

Mai era un sfert de oră și eu mă încurcam în aparatele foto ale turiștilor. Cine mai avea ochi pentru căsuțele din lemn frumos luminate și nas pentru mirosurile de prăjituri și vin fiert? În momentul ăla vedeam doar cum o să stau cu Teo acasă și-o să ne înecăm amarul în berea anului 2010. Pentru a doua oară în zi, nu știu ce forțe supranaturale m-au făcut să ajung la timp la autocar, de-am prins și loc la geam.

Și cum îmi trăgeam eu sufletul, pe scaunul de lângă s-a așezat un african belgianizat. Nu s-a instalat bine, că și-a și scos un teanc de foi de curs și s-a pierdut de lumea noastră. Medicină. Dar ce aud cu urechea dreaptă dincolo de culoar? O frumoasă franceză cu accent iberic și o voce familiară. M-am ridicat și-am văzut-o pe Alba, colega spaniolă din grupa de franceză. Hai să stăm amândouă, ce faci, cât stai la Paris… Se întâlnea cu părinții acolo să petreacă sărbătorile împreună. Pentru a nu știu câta oară am simțit cum se cască o prăpastie între mine și vestici. Nu știu cum or fi alte familii de români, dar eu n-am fost niciodată cu ai mei în străinătate, dar să mai și venim separat și să ne dăm întâlnire. Și înclin să cred că nu sunt vreun caz special.

Înainte să pornim, o africană a venit și s-a rățoit la noi că stăm pe locurile ei, așa că ne-am mutat la loc, separat. Africanul s-a oferit să mă lase înapoi la geam, dar un sms din România tocmai mă făcuse să nu-mi mai pese nici de priveliște, nici de întreaga aventură ce urma. Foile de curs au dispărut, iar în locul lor a apărut un carnețel de sudoku, pe care colegul meu de drum nu l-a lăsat din mâini până am ajuns la destinație, șase ore mai târziu.

MERGEM LA PARIS

Anul trecut pe vremea asta, hotărâsem cu Teo să mergem la Paris. Biletele erau luate, un mic plan de vizitat își întindea oasele pe câteva pagini de word, doar cazarea rămăsese în ultimul moment. Să tot fi trimis 70 de mesaje pe couchsurfing și, cu o zi înainte de plecare, primisem 5 refuzuri și un răspuns de la un băiat care zicea că are doar o saltea, dar că încăpem toți trei pe ea dacă ne înghesuim puțin. Hostelurile erau pline, bugetul nostru nu-și permitea luxul unui hotel. Dar noi nu renunțăm, mergem la Paris.

În seara dinaintea plecării am primit un mesaj de la un american în Paris care spunea că e pe cale să se mute, dar că, în situația disperată în care nu găsim nimic, ne primește el.

Dis-de-dimineață, mailul gol. F5 apăsat isteric, fluri în stomac. Sms-uri nedeslușite de la Teo care era pe drum spre facultate, cu valiza după ea. Mă mai învârt prin casă, un pensat, o șuviță întinsă, Teo bate la ușă: „Nu mai merg, luni am examen! Tu ce faci?”.

Filmul începe să se deruleze pe fast forward cu mine sunându-l pe american și neînțelegând o boabă din accentul lui, îndesarea unor haine la nimereală în 3 traiste, Teo care notează pe o foaie indicațiile spre apartamentul din rue Véron și inima care-mi accelerează în fața necunoscutului. Nu mai știu cum am ajuns la gară, dar îmi amintesc de draga de Teo care m-a condus trăgând după ea valiza care n-a mai ajuns să vadă orașul luminilor. Urcată în tren, mi-a făcut cu mâna și mi-a zis că totul o să fie bine.

Pe drum spre Bruxelles m-am asigurat de mai multe ori că am pașaportul și biletele, și tot mi se părea că am uitat ceva important. Însă cel mai mult mă preocupau cuvintele americanului, din e-mailul cu indicații:

you can make the world a better place tonight by not stealing or destroying anything. i’m not counting you as a bad person, but recognize the situation: i am letting a complete stranger into my apartment that contains all my possessions. i already have knots in my stomach.

good luck (for you and me)!

Cu gândurile astea am ajuns la prânz la Bruxelles Nord și am pornit spre ghișeele Eurolines.