MAȘINA TIMPULUI: Aniversare cu plimbare

Anul trecut în ziua a 17-a a lui octombrie a fost o duminică cu soare. Am luat pe la prânz autobuzul și-am mers să vedem Tête d’Or pentru că-ți spusesem că m-aș putea pierde o zi întreagă în sere, iar tu auziseși la radio că e o expoziție de dovleci.

Sediul ne-a lăsat rece, dar tot ai pus o poză pe Facebook cu Interpolul care era la doi pași de parc; a strâns 8 like-uri. Am văzut în ordine cronologică: un cerb cu niște excrescențe ca niște tumori în loc de coarne, cei mai mari dovleci, de sute de kilograme și serele, ah, serele care mărturisesc despre diversitate, adaptare și lupta crâncenă pentru supraviețuire.

Afară veverițele dădeau alunele de-a dura și ne-am oprit să le pozăm, apoi mi-ai luat un noisette din gara trenulețului și-am mers la muzeul de artă contemporană să vedem a treia expoziție a bienalei. Am ieșit cam amețiți, dar ne-am dezmeticit în Cité Internationale despre care auzisem la cursul meu de cultură și ți-am povestit conceptul original al lui Tony Garnier.

Apoi ne-am luat de mână pe aleea asta. Cu soarele de 17h43 direct în ochi, pășeam spre viața blândă cu entuziasmul unui nou început, lăsând în urmă o istorie de 9 ani și 7 luni.

Ziduri

De când locuiesc în vârf de colină trec aproape zilnic pe lângă zidurile vechi ale orașului și le privesc cu nesaț. Piatră peste piatră, puse de mâna omului, șlefuite de ploi, mușchi și plante crescute din crăpături și întinzându-și tulpinile spre cer, orificii pentru scurgerea ploilor.

Apoi mă întreb dacă în scorburile alea își lăsau îndrăgostiții bilețele pasionale și mă pun pe visat. Și mă gândesc cum stabileau în care scorbură să-și paseze corespondența, furișatul la orele târzii pentru a căuta câteva cuvinte care să le aline inimile și dorințele. Bucuria de a da de hârtiuță sau neliniștea care le făceau capul să se învârtească dacă nu găseau nimic. Întrebarea dacă nu cumva au greșit scorbura și le verificau atunci pe toate doar pentru a fi înțepați de un păianjen morocănos că a fost trezit din somn.

Da, colinele Lyonului flancate de ziduri înalte, pe care se cațără azi veverițe cu provizii și șopârle ce fac să foșnească frunzele și coțofene, nenumărate coțofene care se trezesc cântând la 4 dimineața.

CÂND NOROCUL ÎȚI VORBEȘTE

Așteptam verdele la semafor cu 9 litri de apă în brațe. Din senin, în mintea mea se derula scena de acum câteva săptămâni, când un negru a parcat chiar în fața mea pe trotuar și m-a obligat să-l ocolesc pe stradă. Nici un pardon, scuze, doar a mormăit ceva când am trecut pe lângă el. Peste două minute, omul a încetinit mașina în dreptul meu și m-a întreabat “Vouleuz-vous que je vous avance un peu sur votre chemin?”. Exact vorbele lui îmi răsunau în minte când s-a făcut verde.

Traversez, iar în fața mea, pe trotuar, oprește o mașină. Se deschide portiera, o familie tânără și veselă. Mama mă întreabă cu harta în mână cum pot ajunge la Bellecour. În inspirație de moment le spun că nu cunosc deloc traseul în calitate de șofer, dar că le pot arăta drumul de la căminul în care locuiesc. Abia când cobor din mașina lor și le urez drum bun îmi amintesc gândurile de la semafor.

Exact ca acum mulți ani când mergeam spre pasajul de la Universitate să duc la loto niște lozuri necâștigătoare pentru extragerea televizată, iar în mintea mea o voce spunea “Și acum voi câștiga premiul cel mare!”. Peste o săptămână tata mă striga să-mi spună că Andrei Duban mi-a extras lozul și-am câștigat două milioane.

Coincidență sau destin, norocul meu nu vine niciodată în vizită neanunțat.

SPAIMĂ

Astăzi în fața gării Perrache mi-au ieșit în față trei militari în echipament, înarmați, cu ambele mâini pe mitralierele pe care le țineau la piept. Momentul cât am mers unii spre ceilalți și ne-am intersectat… paralizie. Ce senzație de efemeritate și de absurd. Nu mi s-ar fi părut nimic ieșit din comun să înceapă să împuște. O diferență de câteva secunde și de un deget flexat. Să trăiești zilnic cu sentimentul ăsta îți pune viața într-o cu totul altă perspectivă.

VOYEURISM LYONEZ

Acel demisol care găzduiește o bucătărie ușor rustică, luminată sobru, unde seara încetinesc pașii pentru a privi prin cele două ferestre cu grilaj, ca-ntr-un film scurt, de 5 secunde, o scenă de familie repetitivă. Băiatul își face temele în picioare, cu coatele pe masa acoperită de faianță, în vreme ce mama lui pregătește cina. A doua zi, dimineața, borcănașele de mirodenii reapar pe pervaz și e singurul lucru pe care-l mai percep prin ferestrele fumurii.

BIROUL MEU LYONEZ

Are peste doi metri. Știu pentru că este mai lung decât patul.. și aproape tot atât de lat la una dintre extremități. Este deci o ciudățenie care ocupă jumătate din “celulă”. Dar, vai, în sfârșit pot să mă întind cu toate cărțile de la bibliotecă și laptopul și acuarelele și creioanele și tableta grafică și vasul cu tiramisu (ce?) și ghivecele și tot îmi rămâne spațiu pentru razele soarelui până la asfințit!

diderot

montesquieu

Astăzi i-am făcut inaugurarea cu o carte de vizită pe care am pictat-o pentru o veche prietenă. Un mic proiect care a stat mult timp în stand-by, până mi-am găsit locul și liniștea.

Design-ul păstrează într-o anumită măsură tema site-ului la care am lucrat în urmă cu un an. Porumbelul, inițial alb, a devenit astăzi albastru, pentru că s-a apropiat tot mai mult de cer. Vă recomand să citiți reflecțiile Elenei și, dacă simțiți nevoia să vorbiți cu cineva de încredere (pentru că e atât de greu să găsești un terapeut competent și empatic), dați-i un semn. Cine știe, poate vă redă aripile.

cartevizitaelenadarie

IF THERE’S A GOD

Dacă Dumnezeu nu vă răspunde la mesaje să știți că e ocupat cu rugăciunile studenților internaționali care caută să închirieze o cameră la Lyon.

Vous avez dit colocation?

Așa niște vremuri remarcabile trăim, încât am ajuns să ne rugăm de niște străini în versuri și-n proză, cu poze, cântece și rețete culinare, să ne lase să le dăm toată bursa pentru un acoperiș, ca să putem să respirăm și noi niscai aer universitar francez. Începe să mi se facă ușor greață.