PRIMUL COUSCOUS

Astăzi îmi place cuvântul savoare. Cumva capătă o altă rezonanță decât de obicei și mă duce cu gândul la prima mea masă la Baraque.

Era spre seară, abia ajunsesem în Louvain-la-Neuve cu un bagaj în minus și unul rupt, iar Sébastien îmi arăta cartierul atipic al orașului. Mă simțeam ca la țară, înconjurată de pădure, de animale de la fermă. Dar un alt fel de țară, cu rulote în loc de case, cu igluuri din chirpici și corturi. În mijlocul câmpului, o baracă. În jurul ei, câțiva oameni stăteau în hamace sau pe prispă trăgând din țigări rulate. Am intrat în casa cu o singură cameră. Aveam în jurul meu numai lemn și mă simțeam ca în trunchiul unui copac. Un bar, două mese cu scaune (nici unul la fel), un fotoliu pe care-și odihnea oasele un câine. Și câțiva oameni, tineri contra curentului, cu propriul set de reguli, cu propriile valori, cu hainele lor lălâi.

Eram acolo să mâncăm. Mult și ieftin. Ceva îmi spunea că va fi couscous și couscous a fost. Dintr-o oală mare de inox din care ai putea hrăni un sat african, ne-am umplut farfuriile cu pui cu couscous și legume. Am mâncat aproape fără să simt un gust, încercând să înțeleg în franceza mea subțire ce-mi spune despre Marea Neagră un bărbos cu pălărie de cowboy care se lăuda c-a fost în România. Mă simțeam pierdută, singură și la locul nepotrivit.

Obosită și cu simțurile răvășite, nu mi-am dat seama atunci cât de savuroase au fost de fapt momentele alea. Până când creierul a făcut automat legătura. Azi.

Bois des rêves

Încet-încet îmi reintru în formă. Cred că mă dezobişnuisem de Belgia, dar nu mi-a luat mult să mă reacomodez. Am început ziua cu un soare zâmbăreţ printre jaluzele. Cum să nu te simţi bine când vezi asta pe geam?

După mic-dejun, e-mailuri şi dat din greu la vâsle pe net, Andreea a venit să mă scoată în oraş. Am coborât scările în spirală numai bune de rupt gâtul şi-am hoinărit prin cartier cât să ni se înroşească nasurile.

Din vorbă-n vorbă i-am zis că n-am fost niciodată la Bois des Reves şi aşa am scris soarta zilei. Pe drum am trecut pe lângă grădiniţa din spatele muzeului Hergé şi curtea era plină de copii ţipători. Ăi mai ţânci dintre ei purtau mănuşi legate de gât ca mine. Cum pozatul copiilor este destul de controversat, am furat doar o imagine cu nişte copii mai mari la fotbal.

Apoi am admirat lacul plin cu apă după o vară de secetă şi-am pozat-o pe Andreea contre-jour. Se cheamă artă!

Pe partea cealaltă erau doi oameni cu un câine.

Am trecut pe sub un pod încărcat de graffiti (ştiaţi că la Bruxelles se găseşte cel mai mare graffiti din Europa?).

Am văzut oi negre pe câmpuri verzi.

Pe partea cealaltă solul era acoperit de muşchi şi, ici colo, nişte ciupercuţe maro şi bej. Mai sus, o canapea care cică stă de anul trecut acolo.

La intrarea în pădure sunt pârâul care se varsă apoi în lac şi semnul de bicicletă către LLN.

Podul ăsta peste râu e cel mai pitoresc din toată pădurea.

Din loc în loc sunt mici spaţii unde poţi face mişcare, cu indicaţii ca în poza de mai jos.

O căsuţă de păsări pustie şi un indicator să nu cumva să ne rătăcim în pădure…

Şi iată şi lacul pe jumătate îngheţat (acolo unde nu bătea soarele). Pe-aici au cedat bateriile la aparatul foto, deci poze cu telefonul (sony ericsson x8).

Congelate, am intrat în cabana care adăposteşte toaleta şi duşurile (pe timpul verii e deschis un ştrand). Ne-am încălzit mâinile la uscător. La intrare, vestiarele semănau cu clapele unui pian. Am pus-o pe andreea să cânte pentru poza asta.

Când ne-am întors în oraş am trecut pe la zig zag (magazinul preferat al Andreei) şi-am găsit mesajul ăsta. Co-rect!

Am trecut iar prin mall şi mi-am luat tricoul ăsta cu bicle la 4 euro. Niceeee!

Vă salut, mâine din insolitul Bruxelles. Şi însorit, sper…

ÎNAPOI ÎN LOUVAIN-LA-NEUVE

A durat mai mult, dar au ieşit bune pastele gătite în oala pentru scoici. Prima seară în care mănânc singură şi gătesc ceva mai bun decât nişte congelături.

Ieri am dat o tură prin cartierul Biereau. Am descoperit case cu arhitecturi interesante:

Ne-am intersectat cu pisici. Găsiți-le în poza de mai jos.

Cu puţin noroc ne-am ferit de noroc.

Mi-am amintit de vara noastră ciclistă.

Şi ne-am pozat în geamuri.

Azi am stat acasă şi-am terminat de selectat destinaţiile din Belgia. În seara asta le pun în ordine şi încep să contactez localnicii.

Reduceri pe ultima sută de metri în Esplanade. Tentant, dar de fiecare dată îmi spun că n-am nevoie şi mă lecuiesc. Cu toate astea mi-am luat un tricou. Mesajul a fost mai puternic decât mine. Pozele vin cu întârziere pentru că laptop-ul Andreei nu-mi citeşte cardul foto.

Pe geam văd case din cărămidă cu multe ferestre pe toate părțile

Azi am mers prin oraș, am explorat mai bine cartierul Biereau. S-au mai schimbat câteva lucruri. A dispărut un coș de baschet din Place des Panniers, la geamul meu nu mai sunt inimioare, la liceul Martin V au schimbat un geam spart… și altele.

În plimbare am întâlnit multele feline ale orașului. Când ne-am întors să mâncăm de prânz acasă, în fața ușii poposea un motan negru despre care mă avertizase Adi. Ne-a miorlăit prelung, dar i-a fost frică de noi și a fugit.

Azi-noapte am visat urât. Bombardamente și război. Vedeam obuzele cum pică peste oraș și nu știam încotro să fug. M-am trezit răvășită.

Mă simt cam pierdută. Nu reușesc să fac nimic concret și parcă totul e pe dos. Chiar am mari dubii că voi reuși să duc la capăt călătoria asta și-mi e teamă să mă recunosc depășită. Mai vedem cum evoluează lucrurile până la sfârșitul săptămânii. Cert e că trebuie să plec pe 3 sau 4 februarie de aici și deocamdată nimic nu e gata.

Mă aşez pisică în poang-ul lui Adi şi încep să ordonez destinaţiile şi să caut intrări la muzee, în ghidul Routard prețurile erau afişate în franci…