MANUEL

umbre

Primul lucru pe care l-am remarcat la el a fost modul în care pronunța cuvintele. Eram bucuroasă că vorbea engleza – mulți spanioli nu practică sportul ăsta – dar, în penumbra holului în care am făcut cunoștință, îmi părea un tip mai degrabă pedant

Apoi am intrat în apartament. Spațiu deschis și aerisit, cu bucătărie și baie în stânga, sufragerie și salon în dreapta. Pe mijloc, o scară din fier care ducea undeva, jos. I-am întins sticla de vin, mai mult pentru a scăpa de ea și atunci am văzut: Manuel avea doar mâna stângă. Iar mâna stângă avea doar vreo patru degete și alea diforme. Iar acel “Thank you”, spus cu jumătate de gură, nu era din cauză că nu-i plăcea vinul, ci din cauză că gura lui era ușor strâmbă și arcuită în jos.

În timp ce-mi lăsam rucsacul să alunece pe lângă canapea, gândurile fugeau involuntar la Quasimodo și alte personaje pitorești din literatura pentru copii. “Am o saltea liberă, dacă e în regulă”, îmi spusese cu vreo două ore în urmă pe grupul emergency couch request Malaga.

Manuel mă salvase de la o noapte de moțăit în gară. Dar oare cum de nu observasem toate lucrurile astea în poza de profil care, de pe telefonul mobil, îmi înfățișa un latino lover? Am început să vorbim, despre mine în principal, scopul și durata vizitei, călătoriile mele, istoria vieții mele. În tot timpul ăsta, gura mi se usca și ochii mi se plimbau pe fiecare obiect din încăpere, pentru a evita contactul vizual cu ființa din fața mea.

Când s-a lăsat tăcerea și n-am știu ce să mai povestesc, Manuel mi-a spus că se bucură să cazeze oameni și că doar așa a putut să-și facă o grămadă de prieteni. Tot așa și-a întâlnit și iubita. Couchsurfing îl ajutase să scape de handicapul cu care, altfel, se lupta în viața socială. Manuel avea sindromul Moebius.

“Oamenii nu știu când zâmbesc, dar eu o fac mult și des”, mi-a spus el. “Am un mușchi facial în minus, dar sunt un om fericit”, a continuat, cu buzele abia mișcându-se, trase în jos, ca atunci când Droopy zice că e fericit.

În timp ce vorbea, își ținea mâna stângă chircită, lângă inimă. Am fost curioasă cum se întreține de unul singur. Mă așteptam să aibă ajutor de la familie. Nu. Manuel era independent de ani buni. Îmi zice “Probabil că ți-am făcut cu mâna când ai aterizat. Dar nu m-ai văzut, că eram în turnul de control”. Cred că după ce mi-a spus asta a zâmbit… Era, într-adevăr, o glumă bună.

Pesemne că trecuse de miezul nopții când am început să coborâm scările. Cu fiecare treaptă se făcea parcă mai frig. Lumina era albă și rece la demisol. Pe mijlocul camerei, o saltea gonflabilă deja umflată. Manuel mi-a adus câteva pături și m-a ajutat să le întind. Mai mult mă încurca și mă simțeam jenată, dar el era politicos. M-am bucurat când am aflat că aveam baie proprie și, după ce mi-a urat noapte bună, am mers să mă împrospătez. M-am spălat rapid cu apă rece, cât să-mi piară somnul.

Totul era sloi, de la pardoseală la așternuturi. În colțul stâng al camerei se găsea biroul lui Manuel. Un minunat iMac era rege acolo și aveam voie să-l folosesc pentru a-mi descărca pozele și a folosi internetul. Lângă calculator, un teanc de reviste de fotografie. Alături, trei pietricele pe care scria că viața e frumoasă și un post-it galben cu o față zâmbitoare.

Am adormit cu greu, fără să știu cum să procesez toate informațiile. Oboseală, emoții și o ușoară teamă. Cu o noapte înainte dormeam în cameră cu Clara și Xavier în Zaragoza, după ce petrecusem ore bune în Irish Pub cu beri la 1 euro și luasem la rând câteva baruri de tapas…

Manuel a plecat devreme și mi-a lăsat un rând de chei. Când lumina a început să inunde casa, am observat că pereții erau plini cu mesaje pe care Manuel și le lăsase la vedere. Versuri, citate și, mai ales, fețe zâmbitoare. Inițial am zâmbit. Apoi am simțit toată durerea acumulată în acele bilețele galbene. Iar când am intrat în baia de la etaj, mi s-a strâns sufletul pe loc. Oglinda era scoasă cu totul din perete. Am făcut duș fierbinte și am ieșit în oraș.

Seara am gătit împreună o salată de legume pe care am digerat-o cu greu. Noroc că mai aveam și sandvișurile mele. În timp ce mâncam, Manuel mi-a povestit despre marea lui pasiune: fotografia. Cu un an înainte fusese într-un safari unde făcuse niște poze superbe, iar acum plănuia o călătorie în America de Sud pentru a fotografia triburi aborigene. Aparatul părea foarte greu între degetele lui subțiri, dar îl mânuia cu grijă și dexteritate. Era bucuros că trăiește epoca aparatelor digitale și spunea că toată arta e în aparat, nu în editările ulterioare. Mi-a oferit cartea lui de vizită, cheia către portofoliul lui. Încă o am în carnetul de notițe al călătoriei mele.

Ziua următoare, la amiază, părăseam apartamentul din aleea cu portocali și flori de liliac și pășeam într-unul din căminele studenților la medicină. Am dat drumul rucsacului pe podeaua de marmură din grădina interioară, și-am lăsat soarele să-mi încălzească fruntea. Inés mi-a făcut semn cu mâna de la balcon și mi-a zis să urc la etajul 2. Când mi-a deschis ușa, ne-am zâmbit larg, de curtoazie. Nu mai aveam vin, iar ea arăta exact ca-n poza de profil. O adevărată latino loveră.

Aseară m-am jucat cu umbre pe peretele din bucătărie. În lipsă de trepied, am făcut poze doar cu mâna stângă.