PRIMUL COUSCOUS

Astăzi îmi place cuvântul savoare. Cumva capătă o altă rezonanță decât de obicei și mă duce cu gândul la prima mea masă la Baraque.

Era spre seară, abia ajunsesem în Louvain-la-Neuve cu un bagaj în minus și unul rupt, iar Sébastien îmi arăta cartierul atipic al orașului. Mă simțeam ca la țară, înconjurată de pădure, de animale de la fermă. Dar un alt fel de țară, cu rulote în loc de case, cu igluuri din chirpici și corturi. În mijlocul câmpului, o baracă. În jurul ei, câțiva oameni stăteau în hamace sau pe prispă trăgând din țigări rulate. Am intrat în casa cu o singură cameră. Aveam în jurul meu numai lemn și mă simțeam ca în trunchiul unui copac. Un bar, două mese cu scaune (nici unul la fel), un fotoliu pe care-și odihnea oasele un câine. Și câțiva oameni, tineri contra curentului, cu propriul set de reguli, cu propriile valori, cu hainele lor lălâi.

Eram acolo să mâncăm. Mult și ieftin. Ceva îmi spunea că va fi couscous și couscous a fost. Dintr-o oală mare de inox din care ai putea hrăni un sat african, ne-am umplut farfuriile cu pui cu couscous și legume. Am mâncat aproape fără să simt un gust, încercând să înțeleg în franceza mea subțire ce-mi spune despre Marea Neagră un bărbos cu pălărie de cowboy care se lăuda c-a fost în România. Mă simțeam pierdută, singură și la locul nepotrivit.

Obosită și cu simțurile răvășite, nu mi-am dat seama atunci cât de savuroase au fost de fapt momentele alea. Până când creierul a făcut automat legătura. Azi.