ÎN PODUL PĂRINȚILOR

A întins mama rufe în pod și mirosul de balsam, de umed și de lemn m-a făcut să urc scara albastră și să trag mult aer în piept. M-am aplecat puțin și-am intrat în lumea vechiturilor, unde praful este rege și păianjenul dumnezeu.

Acolo sus lumina se înghesuie printr-un singur geam și pare că vine de la îngeri. Toropeala de peste zi îți apasă plămânii, iar liniștea timpanele.

Mă uit la lucrurile care mă înconjoară și parcă sunt în mașina timpului.

Nu sunt nostalgică. Învăț să renunț mai ușor la lucruri, dar țin mult la amintirile mele. Cu atât mai mult cu cât le pierd incredibil de repede în ultima vreme.

Mai urc trei trepte și fac o excursie deasupra cartierului Colțea. N-o să mă satur niciodată de cartierul ăsta și mă simt privilegiată că am copilărit aici.

Blocul de vizavi are bulină roșie. Deși cam toți proprietarii încearcă să-și vândă apartamentele, anunțurile au rămas fără răspuns pe la geamuri.

Pe-aici venea Moș Crăciun când eram mică :-)

Balconul vecinilor e de zeci de ani plin de flori și mereu părinții le-au făcut concurență. Din păcate pe strada noastră au rămas cam singurele surse de oxigen. Cât vezi cu ochii, doar beton, stâlpi, cabluri și multe multe mașini.

Dacă te ridici puțin pe vârfuri vezi cupola spitalului Colțea.

M-am întors acasă și încerc să mă readaptez atât cât trebuie. Nici prea mult să rămân, nici prea puțin să-mi fie teamă să ies din casă.