AM AVUT O PASĂRE

Când ne-am mutat în casa din Colței, am luat-o cu tot felul de moșteniri: reviste Magazin Istoric, un platou cu fructe de toamnă, zeci de tablouri înrămate – unele dintre ele parcă erau din reședința lui Ludovic al XIV-lea – gândaci și șoareci pe care i-am cunoscut ulterior și o pasăre împăiată, suspendată pe un perete din vestibul.

Pasărea aia vorbea de alte timpuri și alți proprietari, iubitori de vânătoare sportivă, poate niște nobili bucureșteni de secol XIX, cu moșii la țară. Nu știu de când stătea acolo, dar când am luat-o în mâini pentru prima dată, nu m-am mai oprit din strănutat. Abia i se mai distingea coloritul de praful strâns cu anii. De două ori mai mare decât capul meu, pesemne era vreo acvilă, dar n-aș putea spune cu precizie, nu m-a pasionat niciodată zoologia.

După ce ne-am instalat cu toată avuția noastră de familie tânără și strângătoare, care a pornit de la nimic, am decis să păstrăm păsăroiul, să-l curățăm și să-l lăsăm la locul lui. Copil de șapte ani, eram fascinată cât de reală părea, cu penele-i atât de fine, pe care țin minte că-mi plăcea să le mângâi și care-mi aminteau de găinile mamaiei. Așa că, sub pretextul că o șterg de praf, o tot dădeam jos din cui și-i netezam fulgii minute bune, compătimind-o pentru soarta ei.

Dar exista și un aspect tabu la fetișul ăsta al meu: ochii. Deschiși, mici, ușor stafidiți și întunecați, îi ocoleam de parcă în ei se aflau toate tristețile lumii și mă temeam că au să mă mustre. Și totuși ochii mă atrăgeau cel mai mult, pentru că ochii vii erau atât de comuni și neinteresanți, pe când ai ei mă fascinau prin fixitate și lipsa oricărei licăriri. Îmi vorbeau dintr-o altă lume și-mi înghețau sufletul. Prin urmare, imediat ce-i priveam, o puneam în cui, făceam cruce, mă închideam în cameră și n-o mai atingeam câteva zile.

Nu mai știu ce s-a întâmplat cu ea, dacă a luat drumul podului sau al ghenei dar, într-o zi, în locul ei a apărut o poză înrămată cu o fetiță de 6 ani cu ochi rotunzi, lucioși și un zâmbet fără dinți, îmbrăcată cu o rochiță pe care scria “Time to sleep”. Și a rămas acolo 20 de ani să întâmpine musafirii casei din mica ei colivie.