NA-NA!

Da’ mai lasă-mă măi mamă odată!

Cam aşa a sunat revolta mea prin clasa a treia, ultima oară când m-a bătut mama pentru că am luat o notă mică (notă mică = 9). Krossfire mi-a amintit într-o însemnare pe blogul lui de pedepsele pe care le încasam când făceam boacăne.

De felul meu n-am fost un copil chiar rău. Plecam uneori de acasă când rămâneam singură (mergeam la piaţă în papuci de casă şi cu o traistă în mână, fără bani şi fără să încui uşa, că n-aveam cheie) şi părinţii făceau infarct când se întorceau de la serviciu şi vedeau că am dispărut. Când nu ieşeam, chemam copiii din cartier să ne uităm la desene şi-i sechestram (nu-i lăsam să plece când îi strigau părinţii lor). Dar în rest am fost un sfinţişor. De fapt, mă mai dădea mama afară să stau în faţa uşii când spărgeam ceva prin casă, şi atunci muream de ruşine şi mă plimbam prin scara blocului să pară că mă joc şi nu că sunt pedepsită, în caz că mă vede vreun vecin.

Cele mai multe pedepse le-am primit în primii ani de şcoală şi constau în rigle peste palme sau peste fund de la mama. Tata era mai drastic, îmi interzicea să mă uit la televizor (numai eu ştiu cât am plâns într-o seară când am pierdut un episod din nu ştiu ce desene animate).

În ciuda micilor pedepse, n-am crescut într-o familie violentă, deci bătaia nu mi se pare o rezolvare a problemelor. Încă mai cred că bătaia din cauza notelor este o prostie, iar orice altceva se poate rezolva dacă-i dai în permanenţă copilului ceva de făcut. Eu de asta aveam nevoie.

3 Comments

  1. Cristi Cotarcea: Desenele nu dispar (avem şi Animest :-) ) dar nici nu mai sunt ca pe timpuri.

    Krossfire: Eh, ambiţii târzii ale părinţilor. Pe mine m-au exasperat cât am fost mică, dar nu cred că mi-a prins rău că m-au îndrumat şi m-au împins de multe ori de la spate. Cu bătaia însă nu sunt de acord, că nu rezolvă nimic să faci ceva de frică.