Bine e când veniți, rău e când plecați…

…maică. Așa spunea de fiecare dată mamaia lui Monsieur când o vizitam. Și, de fiecare dată când ieșeam pe poartă și ne îndreptam spre gară, simțeam tristețea ei, dar pe mine nu mă durea, pentru că eram cea care pleca spre noi orizonturi, nu cea care rămânea în urmă.

Așa cum fiecare lucru își poartă opusul, bucuria nu se poate fără tristețe, speranțele nu există fără deziluzii, nu e zi fără noapte, viață fără moarte și vizită fără momentul despărțirii.

De fiecare dată când locomotiva intră în gară, îmi apăs tragusurile cu degetele arătătoare. Mă uit după el și, iată-l, cu trenciul lui mult prea subțire pentru codul galben de geruială și cu fularul care se încălzește la gâtul lui, o mică valijoară pe rotile și rucsăcelul care-i poartă întreaga avuție: mac-ul și hard-ul extern. Pășește cu mersul apăsat, ușor legănat și se supără că nu mai alerg ca o domnișoară înaintea lui să-i sar de gât. Imediat zice că nu mă bucur să-l văd și că-și ia bilet de întoarcere pentru a doua zi. Ce știe el!

M-am întors cu vânatul de la Auchan și de la Biblioteca Județeană. Pâine cu brânzeturi și semințe, apă chioară la PET, iaurt de vișine. Schimbarea și Sorgul Roșu ale lui Mo Yan ar trebui să ajungă până în weekend. Pe aragaz șade ibricul cu zaț de azi-dimineață. Eu nu beau cafea. Pe noptieră am un clopoțel din lut ars la Cucuteni și o piesă de Rummy cu numărul 11. Pe chiuveta din baie e un pieptene gri, mic cât un creion. Bagajul lui pe rotile nu mai ocupă tot dormitorul. El nu mai e cu laptopul pe masa din bucătărie, ascultând Radio România Cultural, nici pe pat, în dormitor, încercând să fugă de cicălelile mele.

Am spălat ibricul și-am pus pieptenul, clopoțelul și piesa de Rummy într-o traistă în care mai păstrez câteva tricouri de casă de-ale lui. Sunt puține lucruri aici care amintesc de el. Cred că e bine așa. E bine să de despărțim cât mai mult și mai des. Fără să ne fi dat seama, facem asta de câțiva ani deja. La un moment dat n-o să mai doară. Venim și plecăm, pe rând. În tot acest timp suntem, de fapt, singuri. Degeaba ne agățăm de lucruri și de ființe. Tot ce-mi doresc este ca intersectările noastre să nu fie sterile, ci să aducă valoare existenței noastre.

Când trenul părăsește gara, uneori stau și-l privesc până devine un cerculeț negru la capătul șinelor. Alteori nici n-a fluturat controlorul stegulețul, și-am întors spatele. Uneori plâng. Apoi îmi dai un mms și eu sunt deja la coadă la poștă sau urc spirala de la bibliotecă.

1 Comment

  1. Da, prin analogie, într-o formă sau alta, știm mulți ce înseamnă departarea de cei dragi.

    O melodie ce mi-a amintit de textul ăsta: http://grooveshark.com/s/Passing+By/26aA2M?src=5 deși parcă s-ar potrivi mai degrabă unor oportunități refuzate… În fine, contează mai mult mesajul emoțional. :)