CURSA DE LA 5

cursadela5_inside

Sună ceasul. 5 și 10. Pleoapele atârnă greu, genele sunt lipite, creierul e în stare latentă. Radioul intră în priză. Noul meu radio cu ceas, pe care l-am vânat din greu la domo. Ba cu reducere, ba cu cod promoțional în newsletter, ba cu mama și cu tata de mână. Cert e că, după câteva săptămâni de vânătoare de radiouri cu ceas, l-am dibuit: e al meu și e retro. Iar acum bâzâie încetișor o melodie românească la modă din vara acestui an. Și-ncă una. Și-ncă una. Ce an bogat în hituri!

5 și 17. Mă spăl pe dinți și mă gândesc dacă să trag doar o bluză pe mine și să ies așa, în pijamale, să aștept autobuzul. La ora asta centrul nervos de asortat haine și accesorii e blocat. Decid să iau totuși blugi, orice bluză și-o eșarfă; cea mai mare eșarfă în care pot să mă-nfășor. Toate aparatele închise. Mă mișc nesigur în noua casă. Încă nu s-au format automatismele. În 10 minute sunt în stradă.

Privesc cerul. E tot acolo, negru de supărare că-i deja septembrie, îmbunat de o mână de stele. Drumul până la stație trece pe lângă un spațiu de joacă, o parcare, o alee lungă printre grădini de bloc și un bulevard intens circulat ziua. La ora când cântă cocoșii însă, pe-aici trec doar autobuze și biciclete. Stația nu este marcată și nu scrie nicăieri ce autobuze opresc, dar cumva toată lumea știe.

N-am ajuns bine că oprește o cursă cu navetiști. La lumina felinarului stradal disting vag siluetele care coboară din autocarul modern. Unii sunt încărcați cu papornițe de rafie din care zărești câte-un moț de pătrunjel, alții flutură doar o geantă de mână, celebrul model negru, chinezesc. Îndoiți de greutate, o parte traversează strada spre piață, în timp ce alții rămân să aștepte sau se risipesc stânga-dreapta. Din cinci în cinci minute mai oprește câte un preorășenesc. Pe A4urile de pe parbrize defilează nume cu care am început să mă familiarizez de când am ajuns aici. Osoi, Ungheni etc. Mașinile, importate din Belgia, Germania și Rusia, par că vin din alte timpuri. Și-au trăit traiul, și-au mâncat mălaiul, cum zice mama. După ce se golește complet un autobuz, șoferul trage toate perdelele la ferestre, stinge lumina și pleacă fantomatic în direcția gării. Ce piesă de teatru, îmi zic, cu personaje care joacă zilnic același rol. La ora asta sunt singurul spectator. Ce-aș vrea să fie și Monsieur aici să-i aplaudăm pe oamenii ăștia.

Este trecut de fix. Dârdâi, iar o fată cu fund mare în colanți fumează și bea cafea dintr-un pahar de plastic. Mă îndepărtez de ea, dar tot se trage lângă mine. Așteptarea și frigul dimineții încep să mă irite. Autobuzele vin de la răsărit. Mă gândesc că vin o dată cu soarele. Cu fiecare navetist care pune piciorul pe trotuar, cerul se mai luminează un pic și capătă un degrade fin. În sfârșit văd silueta familiară a merțanului gri. Întotdeauna m-a amuzat forma caraghioasă a autobuzului lui Ion și aș recunoaște mașina asta dintr-o mie. Așa că nu trebuie să mă uit pe hârtia A4, știu de unde vine.

Spre deosebire de restul curselor, luminile sunt stinse complet la interior. Așa e de bun vărul meu, le oferă pasagerilor lui încă o oră de somn, în timp ce traversează pădurea. Îmi vin în minte imagini din atâtea drumuri bătute la ora asta. Crengile copacilor care se întind de-o parte și de alta șoselei, ca niște brațe întunecate și păroase, gata să înșface autobuzul. Gropile din asfalt. Curbele prin pădure: 32 la stânga, 32 la dreapta… le-am numărat în gând. Practic, un drum tot drept, pe serpentine. Jocul farurilor la întâlnirea cu alte mașini. Faza lungă-faza scurtă, un semn de civilizație în inima pădurii sălbatice. Geamurile aburite. Luminile orașului celor șapte coline, văzut de sus, de pe Bucium, aproape ca din avion. Pentru luminițele astea mă trezeau mereu părinții pe drum când eram mică.

„Neața!” îi zic lui Ionel, cu zâmbetul pe buze. Nici o urmă de somn pe chipul lui, cu toate că știu că n-a dormit mai mult de 5-6 ore. Până la 19 va fi pe drumuri, dar cine știe ce drumuri, că nu face aceeași cursă mereu, ci merge unde e trimis de șefi. Îmi regăsesc valijoara. Gata, am haine curate și struguri din vie, ziua poate începe. „Zi ușoară, ne vedem la 6!”, spun către Ionel și cobor cu mica mea comoară de la mama.

Mă întorc zgribulită spre apartament. O pisică albă stă parcată pe marginea trotuarului și privește implacabilă trecătorii matinali. Are un aer înțelept, dacă se poate spune asta despre un animal. În fața blocului, pe trepte, mâțele vecinelor mă privesc cu ochii cât cepele, gata să fugă la orice mișcare bruscă. Intru în casă și încui cele trei yale. Las valiza în dormitor și dau drumul la radio. Automatisme. Încă nu, mă mai bucur puțin de noutatea locului, de stângăcia mișcărilor, de mirosurile și zgomotele străine. Închid radioul și deschid laptopul. Încep să scriu. Bună dimineața din Aleea Rozelor!