CIZMULIȚELE

Le încalț într-un minut, le descalț în zece, dar, împreună cu umbrela mare și neagră cu nori pe interior, îmi înveselesc zilele ploioase. Sunt cele mai banale cizme de cauciuc. Negre, lipite de picior, cu varf rotund, fără nici un model. Se pictează singure la fiecare ieșire în ploaie, cu stropi și noroi și-mi place să trec cu ele prin băltoace, fără să mă sinchisesc că mă murdăresc.

Mă întorceam de la cumpărături cu gândurile aiurea, la pisoi și puiuți, la Buzău și Paști, în timp ce cizmele treceau vitejește prin toate ochiurile de apă. În mintea mea se trezește un episod din copilărie.

La 8 ani aveam un singur prieten: Adrian Cristian. Eram colegi de clasă, dar prietenia noastră se consuma în timpul liber și, mai ales, în weekend-uri. Viețile ni se derulau în același ritm, aveam aceleași preocupări. Ne băteam, ne uitam la cartoon network în engleză, pentru că el avea cablu, ne făceam temele împreună și eram într-o competiție mai mult sau mai puțin vădită. Cert e că lui i se iertau notele mici, pe motiv că era băiat și era mai agitat și mai neglijent. Dar mie nu-mi păsa, pentru că oricum aveam întotdeauna cele mai mari note și soarta celorlalți mi-era indiferentă. Eu voiam doar să-i mulțumesc pe părinți.

La începutul clasei a doua, ai noștri au găsit c-ar fi bine să ne umple timpul cu noi activități și, pe la începutul lui septembrie, ne-au înscris la cursuri de pian. La proba de admitere trebuia să dovedim că avem ureche muzicală. Ne-am codit și ne-am înghiontit care să dea primul drumul la cântare, până l-a ales profesoara pe el să fie cel curajos. Când l-am auzit că-mi cântă melodia, îmi venea să-l căsăpesc. Nu mai știam un alt cântec la fel de bine, pentru că pe ăsta-l repetam săptămânal la cor și nu voiam să mă fac de râs, așa că am cântat amândoi aceeași melodie. După ce ne-au înmatriculat, n-am mai vorbit cu el toată ziua.

Era un septembrie călduros, dar ploios. Într-o după-amiază, după ore, mergeam spre școala de muzică însoțiți de mama mea și de bunica lui. Pe trotuare și pe marginea străzilor, bălțile erau greu de ocolit. Adrian avea o plăcere aproape animalică să se azvârle în toate și să ridice apa din ele. Uneori îl urmam și eu ca gâsca, dar eram mai rezervată, pentru că știam că aveam să-mi primesc muștruluiala acasă de la mama. Totuși, când îl vedeam cum țopăie în stânga și-n dreapta, nu rezistam tentației. Libertatea era prea atrăgătoare.

Și cum făceam noi competiție de marcat băltoace, o aud pe bunica lui în urma noastră că strigă să încetăm și vine alergând amenințător după noi. Întorc capul și, cum o zăresc alergând, deodată văd că dispare, parcă înghițită de pământ. Mă uit jos și bătrâna, înmuiată până la gât, se ținea cu chiu cu vai de marginile unui canal, acoperit complet de apă. Mama încerca să o ridice anevoie și abia-și abținea râsul. De fapt, nu și-l abținea, se prăpădea și ea, la fel ca noi.

Am traversat strada și-am ajuns imediat la institut. Bineînțeles, arătăm ca doi purcei în salonul maiestuos și clapele pianului se mișcau sub unghiuțele noastre negre, dar s-o fi văzut pe bunică-sa, ca un câine plouat, cum se usca lângă soba de teracotă! Și pe mama cum chicotea…