Baisers volés

baisersvoles_inel

Antoine se plictisește repede. Îi place să încerce totul și orice, pentru că este tânăr și nu-l împiedică nimeni să facă ce vrea. În timp ce prietenii lui urmează un traseu clar în viață și în carieră, Antoine se lasă purtat de voia sorții.

Antoine este boem. Se înrolează voluntar în armată pentru că i-a plăcut ce-a citit în Servitude et grandeure militaire. Renunță înainte de termen și se angajează recepționer la un hotel, unde poate să citească în voie. Este concediat și devine detectiv particular. Lucrează în paralel sub acoperire într-un magazin de pantofi. Eșuează în ambele. Nu-i nimic, încearcă depanator. Nu? Atunci altceva.

Nici în dragoste nu stă mai bine. Din armată o bombardează cu sute de scrisori pe iubita sa, Christine. Apoi o lasă fără vești luni întregi. Vizitează case de toleranță. Încearcă să se împace cu Christine, dar tatonarea terenului și așteptarea nu-i stau în fire. Într-o noapte, se îndrăgostește de soția șefului de la magazinul de pantofi. În final, aruncă marea întrebare.

Baisers volés este realizat în 1968, în timpul revoltelor studențești provocate de închiderea Cinematecii Franceze conduse de Henri Langlais. De altfel, François Truffaut își dedică filmul Cinematecii și deschide cu scena Muzeului Cinematografiei închis și pustiu: „RELACHE. La date de réouverture sera annoncée par voie de Presse”. Apropo de povestea revoltelor, voi reveni cu recenzii pentru două filme superbe pe aceeași temă: Les amants réguliers și The Dreamers.

Pe mine filmul m-a cucerit pentru că mă recunosc în nestatornicia personajului Antoine. Altfel, povestea s-ar putea să pară unora cam desuetă, comme ci, comme ça.

Așadar, ce e de urmărit în Baisers volés?

Atmosfera anilor 60 la Paris. Avem detectivi particulari și oameni care apelează la serviciile lor din te miri ce motive. Avem urmăriri „ca-n filme”, pardesie și ziare în abundență.
Avem tehnologie de „ultimă generație”. Poșta cu sistem pneumatic (scena traseului scrisorii prin conducte subterane este UAU!).
Hoteluri dotate cu centrale telefonice. Locuințe din clasa socială înaltă cu televizoare și pick-up-uri.
Avem decoruri interioare vintage. Bonus, pentru fashioniști, eleganță și stil vestimentar la absolut.

baisersvoles_detectiv

De văzut singură sau cu iubitul, într-o zi ploioasă de toamnă.

Les chansons d’amour

Mama lui Julie: Și, cum e treaba asta cu menage à trois?
Julie: E… bizară. Și greu de dormit.
Mama lui Julie: Pentru că dormiți împreună toți trei în pat?
Julie: Da.

chansonsdamour1

Cred că Les chansons d’amour a ridicat multe sprâncene în sălile de cinema când a apărut în 2007. Dar în ciuda relațiilor mai mult sau mai puțin (încă?) tabu care angrenează personajele, filmul este o partitură superbă despre iubire, suferință și tinerețe la Paris.

Povestea gravitează în jurul lui Ismael, un tânăr evreu, asistent de redacție la un cotidian parizian, care se împarte între munca la ziar și iubita sa, Julie. De câteva săptămâni însă, Julie a introdus în relația lor încă o fată, pe Alice, colegă cu Ismael la jurnal. Când Julie moare subit, fiecare încearcă să umple golul lăsat cum poate mai bine. Deși familia lui Julie îl împinge pe Ismael către Alice, în scenă apare Erwann. Pam-pam!

chansonsdamour2

Scenariul nici prea-prea, nici foarte-foarte lasă să atârne geniul filmului pe umerii actorilor. Iar Louis Garrel, interpretul lui Ismael joacă atât de bine… Îl știam din Les amants reguliers și The Dreamers, dar abia acum mi-a mers la suflet. La fel, Ludivine Sagnier, care o interpretează pe Julie, e cunoscută pentru rolurile tare faine din Pieds nus sur les limaces sau celebrul Paris, je t’aime. În orice caz, actorii au fost aleși pe sprânceană; castingul este impecabil. La final, ai impresia că ai văzut o piesă de teatru în trei acte (filmul are trei părți), jucată și cântată în fața camerelor de filmat. Iar secvențele de musical sunt preferatele mele. Lirice! De altfel, filmul a încasat două premii pentru muzica compusă de Alex Beaupain, la festivalurile Cesar și Etoiles d’or de la Paris.

chansonsdamour3

Mi-au plăcut îndeosebi scenele: lectura „de după”, jocul de mimă al lui Ismael acasă la familia lui Julie, înlănțuirea secvențelor care sugerează moartea lui Julie, refrenul „Delta Charlie Delta”, spiritul ludic, libertin și tineresc pe care-l emană întregul film și finalul romantic la balcon, à la Romeo și… Julietul.

De văzut, în doi, trei sau câți încăpeți în pat!

It should happen to you

It Should Happen to You, 1954. Not long ago, people lived in small, tight communities, where anybody had a name and was recognized according to his skills. Not the case anymore. In the big city where tens of thousands of people have the same job as you, and do it just as well, figure out how you can make your name stand out. 

I remembered this movie and watched a few key scenes yesterday to refresh my memory. At a first glance it looks quite naive, a silly dreaming girl and her foolish dreams, having uncertain ideals and, most of all, believing in herself regardless of what others think. Well, it is all that, but it’s also a good portrayal of the individual in a large scale society.

Gladys puts her name on the biggest billboard in town. Nice shapes lacking the actual content. That’s celebrity. That’s advertising. That should happen to the best of us. This is a good movie.

TREI FILME ALTFEL

Black Swan

O poveste creată exclusiv pe dualitate: lebăda albă – lebăda neagră, dansatoarea ratată – dansatoarea în expansiune, copila – femeia, dorința – frigiditatea și cum extremele duc o bătălie dură în mintea unei balerine aspirante la succes. Este memorabilă scena dansului în care Nina prinde aripi, sugerând perfecțiunea, contopirea cu rolul pe care ajunge să-l trăiască.


A single man

Epoca flower power în America, unde libertinajul este cuvântul cheie. George este un bărbat singur. Casă, mașină, profesor la universitate. Dacă nu i-am cunoaște gândurile și amintirile am putea spune că nu-i lipsește nimic. Dar George vrea să se sinucidă la sfârșitul zilei. De la moartea iubitului într-un accident de mașină, duce o existență frivolă. Momentul în care își caută cea mai bună poziție pentru a muri este lipsit de tensiune, aș putea spune chiar amuzant. Finalul surprinzător, ca o recompensă a tuturor eforturilor, face ca restul filmului să nu fie în zadar.


Never let me go

Nu mă aventurez în comentarii despre etica acțiunii de clonare umană în scopuri medicale, dar filmul e un început pentru a reflecta la această posibilitate. O distopie în care o bună parte din acțiune se petrece într-o școală britanică de tip internat. Copiii își descoperă abilitățile și se pregătesc pentru viața adultă. Dezechilibrul se produce atunci când o nouă profesoară, slabă de înger, le spune că nu vor ajunge nici medici, nici avocați, nici profesori sau ce aspirații or mai avea. Personajele principale formează un triunghi amoros oscilant. La mijloc se împletesc invidia, gelozia și dragostea. Pot salva sentimentele o clonă de la destinul de donator de organe? Răspunsul este previzibil.

TREI FILME BELGIENE

Toto, le héros

Gelozia se naște din copilărie, iar imaginația copiilor poate lua forme ciudate. Toto este gelos pe vecinul său Alfred și are o teorie: la naștere au fost schimbați din greșeală la maternitate în urma unui incendiu. De-a lungul timpului el acumulează frustrări și-l învinovățește pe Alfred pentru toate mezaventurile din viața sa: moartea tatălui, sărăcia, moartea surorii, locul de muncă fără viitor.

Toate amintirile se derulează în mintea bătrânului Toto, aflat acum într-un azil, în timp ce plănuiește răzbunarea supremă: uciderea lui Alfred. În final, Toto se eliberează de toată ranchiuna și dă valoare vieții sale, aparent umbrite de succesul rivalului său.



Copacabana

Cine nu și-a dorit la un moment dat ca părinții lui să fie mai „de gașcă”? Să poți vorbi cu ei despre orice, să spună da la orice nebunie etc. În Copacabana se răstoarnă situația. Babou este o mamă în afara convențiilor, care trăiește cum îi dictează cheful. Acum își face un machiaj gratuit în magazinul de cosmetice, puțin mai încolo dansează în pub. Acum răstoarnă toate produsele dintr-un magazin de dulciuri, mai încolo organizează o cină tematică pentru fiica ei.

Tot filmul se concentrează pe încercările mamei de a fi pe placul fiicei, care-i mărturisește într-o seară că nu poate s-o invite la nuntă pentru că-i e rușine să o prezinte părinților logodnicului.

Babou ajunge astfel să lucreze în imobiliare, un domeniu necunoscut pentru ea, dar la care arată că poate fi mai bună decât toți ceilalți. Personalitatea ei se conturează de-a lungul aventurilor de pe malul Mării Nordului, în orașul Oostende, pentru ca în final să dea iar greș. Dar așa cum fiecare greșeală este o nouă lecție, iar fiecare eșec este un pas înainte sau un nou început, pentru Babou este semul că e momentul să facă ceea ce și-a dorit mereu: să plece în Copacabana.



L’age de raison

Femeia corporatistă, un concept împins parcă la extrem în film, versus visurile copilăriei: veterinar de balenă, prințesă, exploratoare spațială. Ajunsă la 40 de ani, Margaret primește scrisorile pe care și le-a scris la vârsta de 7 ani și care-i declanșează o serie de îndoieli și întrebări despre alegerile făcute în viață.

Filmul e un du-te-vino între negarea trecutului și ezitările prezentului. Mi-au plăcut mult scrisorile și jocurile copilăriei și mi-am dorit ca Margaret să fie iar iubita prietenului din copilărie, așa cum se întâmplă în filmele americane cu final fericit.

Recunosc că mi-a plăcut mai mult trailerul, care m-a emoționat până la lacrimi, dar filmul merită văzut chiar și numai pentru scena în care copiii aruncă brațe întregi de pâini într-o fântână pentru a ajunge de cealaltă parte a pământului, în Africa, la copiii săraci. E memorabilă. Iar concluzia: „devii cine ești”.

ANIMEST 2008: zilele 1 şi 2

Până acum n-a fost nimic spectaculos. În ziua deschiderii evenimentului sala de la Scala s-a umplut, dar nimănui nu părea să-i pese că s-a depăşit cu mult ora la care trebuia să înceapă proiecţia.

Apoi nu pot decât să cred că prezentatorului i s-a făcut o farsă de către colegi, că nu părea să aibă idee ce căuta pe scenă. Hehe, aveam impresia că o să înceapă să plângă dintr-o secundă în alta. Răguşit şi rârâit a bâiguit nişte propoziţii, a gesticulat în draci şi s-a fâţâit pe scenă mai mult decât era cazul. A fost penibil (îmi era mie ruşine) cu mici momente amuzante (atunci când a urcat pe scenă John Dilworth).

Animaţia serii s-a proiectat cu jumătate de oră întârziere şi a fost o poveste – la care prietenul meu a adormit – despre faptul că oamenii tind să-şi “îngroape” amintirile şocante din viaţă, dar că la un moment dat ele revin sub o formă sau alta şi trebuie să le stăpânească.

A doua zi am ales programul de la Elvira Popescu, care a fost mai animat (că, deh, vorbim despre animaţii, nu?). Am văzut un program special spaniol nu prea reuşit, urmat de două calupuri de animaţii: Mozaic 1 şi 3. Au fost destul de faine majoritatea. La final trebuia să votăm animaţia preferată. Ce-am remarcat a fost tristeţea şi sobrietatea multor filmuleţe. Foarte puţine au fost amuzante sau au avut un mesaj optimist. O mare parte dintre ele au conţinut nuditate sau scene sexuale (la care publicul a hăhăit). Artă, ce ştiu eu?!

Azi merg iar la Scala, cu mici întreruperi şi aştept momentul lui John Dilworth pe care-l ştiţi fie de la Mtv (daţi click că merită), fie de la Cartoon Network, fie că sunteţi tare pasionaţi de animaţii.

Ei da, că altfel nu se putea (noii mei ochelari de la festival).

CINEMA ÎN AER LIBER: Acum şi atunci

Am avut ultimul examen joi şi, de bucurie că s-a mai terminat un an, am mers la cinema. La E-Uranus. E-Uranus este o grădină de vară ziua, cu bar şi mese în formă de pian cu coadă, şezlonguri şi nisip, iar noaptea este cinema în aer liber. Locul în care se întâmplă toate acestea este însă cam sinistru: curtea unui complex agricol din cărămidă roşiatică, cu foarte multe coşuri de fum pe acoperiş şi cu un fost turn de apă alături. După mine seamnănă foarte mult cu un lagăr de concentrare. Mai ales la lăsarea întunericului, deja vedeam hornurile fumegând… Şi, în această atmosferă, pe scaune de plastic, cu cerul căscat deasupra noastră şi rola de film învârtindu-se cu zgomot de anii ’50 în spatele nostru, am văzut proiectat Todo sobre mi madre, un film în inconfundabilul stil al lui Almodovar. Ce dor mi-era de o seară de vară aşa…

Ideea de film în aer liber mi-a amintit de un unchi de la Şerbăneşti, singurul care avea un aparat video pe vremea aia în sat şi care scotea în serile de vară televizorul în curte, aşeza în faţa lui câteva băncuţe şi chema oamenii să le pună casete video. Pe bani, desigur. Eu eram mică şi verişorii mei… şi mai mici. Ce ne mai uitam noi la filme la video! Îmi amintesc că am văzut un film cu nişte ninja chiar de mai multe ori. Era o fază pe care noi o numeam “aia cu cuţitul în cap” şi la care dădeam mereu rewind pentru că ni se părea amuzant să vedem cum intră şi iese sabia din capul sărmanului. Back and forth, cum zice o vorbă celebră de acum ;) . Şi ce ne mai aruncam după aia din copaci ca să facem şi noi ce vedeam prin film.

Oare de ce mi se pare că timpul trecea mai greu atunci? Şi aerul era mai respirabil. Şi ziua era cald şi noaptea era răcoare. Şi noi eram…