Baisers volés

baisersvoles_inel

Antoine se plictisește repede. Îi place să încerce totul și orice, pentru că este tânăr și nu-l împiedică nimeni să facă ce vrea. În timp ce prietenii lui urmează un traseu clar în viață și în carieră, Antoine se lasă purtat de voia sorții.

Antoine este boem. Se înrolează voluntar în armată pentru că i-a plăcut ce-a citit în Servitude et grandeure militaire. Renunță înainte de termen și se angajează recepționer la un hotel, unde poate să citească în voie. Este concediat și devine detectiv particular. Lucrează în paralel sub acoperire într-un magazin de pantofi. Eșuează în ambele. Nu-i nimic, încearcă depanator. Nu? Atunci altceva.

Nici în dragoste nu stă mai bine. Din armată o bombardează cu sute de scrisori pe iubita sa, Christine. Apoi o lasă fără vești luni întregi. Vizitează case de toleranță. Încearcă să se împace cu Christine, dar tatonarea terenului și așteptarea nu-i stau în fire. Într-o noapte, se îndrăgostește de soția șefului de la magazinul de pantofi. În final, aruncă marea întrebare.

Baisers volés este realizat în 1968, în timpul revoltelor studențești provocate de închiderea Cinematecii Franceze conduse de Henri Langlais. De altfel, François Truffaut își dedică filmul Cinematecii și deschide cu scena Muzeului Cinematografiei închis și pustiu: „RELACHE. La date de réouverture sera annoncée par voie de Presse”. Apropo de povestea revoltelor, voi reveni cu recenzii pentru două filme superbe pe aceeași temă: Les amants réguliers și The Dreamers.

Pe mine filmul m-a cucerit pentru că mă recunosc în nestatornicia personajului Antoine. Altfel, povestea s-ar putea să pară unora cam desuetă, comme ci, comme ça.

Așadar, ce e de urmărit în Baisers volés?

Atmosfera anilor 60 la Paris. Avem detectivi particulari și oameni care apelează la serviciile lor din te miri ce motive. Avem urmăriri „ca-n filme”, pardesie și ziare în abundență.
Avem tehnologie de „ultimă generație”. Poșta cu sistem pneumatic (scena traseului scrisorii prin conducte subterane este UAU!).
Hoteluri dotate cu centrale telefonice. Locuințe din clasa socială înaltă cu televizoare și pick-up-uri.
Avem decoruri interioare vintage. Bonus, pentru fashioniști, eleganță și stil vestimentar la absolut.

baisersvoles_detectiv

De văzut singură sau cu iubitul, într-o zi ploioasă de toamnă.

Les chansons d’amour

Mama lui Julie: Și, cum e treaba asta cu menage à trois?
Julie: E… bizară. Și greu de dormit.
Mama lui Julie: Pentru că dormiți împreună toți trei în pat?
Julie: Da.

chansonsdamour1

Cred că Les chansons d’amour a ridicat multe sprâncene în sălile de cinema când a apărut în 2007. Dar în ciuda relațiilor mai mult sau mai puțin (încă?) tabu care angrenează personajele, filmul este o partitură superbă despre iubire, suferință și tinerețe la Paris.

Povestea gravitează în jurul lui Ismael, un tânăr evreu, asistent de redacție la un cotidian parizian, care se împarte între munca la ziar și iubita sa, Julie. De câteva săptămâni însă, Julie a introdus în relația lor încă o fată, pe Alice, colegă cu Ismael la jurnal. Când Julie moare subit, fiecare încearcă să umple golul lăsat cum poate mai bine. Deși familia lui Julie îl împinge pe Ismael către Alice, în scenă apare Erwann. Pam-pam!

chansonsdamour2

Scenariul nici prea-prea, nici foarte-foarte lasă să atârne geniul filmului pe umerii actorilor. Iar Louis Garrel, interpretul lui Ismael joacă atât de bine… Îl știam din Les amants reguliers și The Dreamers, dar abia acum mi-a mers la suflet. La fel, Ludivine Sagnier, care o interpretează pe Julie, e cunoscută pentru rolurile tare faine din Pieds nus sur les limaces sau celebrul Paris, je t’aime. În orice caz, actorii au fost aleși pe sprânceană; castingul este impecabil. La final, ai impresia că ai văzut o piesă de teatru în trei acte (filmul are trei părți), jucată și cântată în fața camerelor de filmat. Iar secvențele de musical sunt preferatele mele. Lirice! De altfel, filmul a încasat două premii pentru muzica compusă de Alex Beaupain, la festivalurile Cesar și Etoiles d’or de la Paris.

chansonsdamour3

Mi-au plăcut îndeosebi scenele: lectura „de după”, jocul de mimă al lui Ismael acasă la familia lui Julie, înlănțuirea secvențelor care sugerează moartea lui Julie, refrenul „Delta Charlie Delta”, spiritul ludic, libertin și tineresc pe care-l emană întregul film și finalul romantic la balcon, à la Romeo și… Julietul.

De văzut, în doi, trei sau câți încăpeți în pat!

CURSA DE LA 5

cursadela5_inside

Sună ceasul. 5 și 10. Pleoapele atârnă greu, genele sunt lipite, creierul e în stare latentă. Radioul intră în priză. Noul meu radio cu ceas, pe care l-am vânat din greu la domo. Ba cu reducere, ba cu cod promoțional în newsletter, ba cu mama și cu tata de mână. Cert e că, după câteva săptămâni de vânătoare de radiouri cu ceas, l-am dibuit: e al meu și e retro. Iar acum bâzâie încetișor o melodie românească la modă din vara acestui an. Și-ncă una. Și-ncă una. Ce an bogat în hituri!

5 și 17. Mă spăl pe dinți și mă gândesc dacă să trag doar o bluză pe mine și să ies așa, în pijamale, să aștept autobuzul. La ora asta centrul nervos de asortat haine și accesorii e blocat. Decid să iau totuși blugi, orice bluză și-o eșarfă; cea mai mare eșarfă în care pot să mă-nfășor. Toate aparatele închise. Mă mișc nesigur în noua casă. Încă nu s-au format automatismele. În 10 minute sunt în stradă.

Privesc cerul. E tot acolo, negru de supărare că-i deja septembrie, îmbunat de o mână de stele. Drumul până la stație trece pe lângă un spațiu de joacă, o parcare, o alee lungă printre grădini de bloc și un bulevard intens circulat ziua. La ora când cântă cocoșii însă, pe-aici trec doar autobuze și biciclete. Stația nu este marcată și nu scrie nicăieri ce autobuze opresc, dar cumva toată lumea știe.

N-am ajuns bine că oprește o cursă cu navetiști. La lumina felinarului stradal disting vag siluetele care coboară din autocarul modern. Unii sunt încărcați cu papornițe de rafie din care zărești câte-un moț de pătrunjel, alții flutură doar o geantă de mână, celebrul model negru, chinezesc. Îndoiți de greutate, o parte traversează strada spre piață, în timp ce alții rămân să aștepte sau se risipesc stânga-dreapta. Din cinci în cinci minute mai oprește câte un preorășenesc. Pe A4urile de pe parbrize defilează nume cu care am început să mă familiarizez de când am ajuns aici. Osoi, Ungheni etc. Mașinile, importate din Belgia, Germania și Rusia, par că vin din alte timpuri. Și-au trăit traiul, și-au mâncat mălaiul, cum zice mama. După ce se golește complet un autobuz, șoferul trage toate perdelele la ferestre, stinge lumina și pleacă fantomatic în direcția gării. Ce piesă de teatru, îmi zic, cu personaje care joacă zilnic același rol. La ora asta sunt singurul spectator. Ce-aș vrea să fie și Monsieur aici să-i aplaudăm pe oamenii ăștia.

Este trecut de fix. Dârdâi, iar o fată cu fund mare în colanți fumează și bea cafea dintr-un pahar de plastic. Mă îndepărtez de ea, dar tot se trage lângă mine. Așteptarea și frigul dimineții încep să mă irite. Autobuzele vin de la răsărit. Mă gândesc că vin o dată cu soarele. Cu fiecare navetist care pune piciorul pe trotuar, cerul se mai luminează un pic și capătă un degrade fin. În sfârșit văd silueta familiară a merțanului gri. Întotdeauna m-a amuzat forma caraghioasă a autobuzului lui Ion și aș recunoaște mașina asta dintr-o mie. Așa că nu trebuie să mă uit pe hârtia A4, știu de unde vine.

Spre deosebire de restul curselor, luminile sunt stinse complet la interior. Așa e de bun vărul meu, le oferă pasagerilor lui încă o oră de somn, în timp ce traversează pădurea. Îmi vin în minte imagini din atâtea drumuri bătute la ora asta. Crengile copacilor care se întind de-o parte și de alta șoselei, ca niște brațe întunecate și păroase, gata să înșface autobuzul. Gropile din asfalt. Curbele prin pădure: 32 la stânga, 32 la dreapta… le-am numărat în gând. Practic, un drum tot drept, pe serpentine. Jocul farurilor la întâlnirea cu alte mașini. Faza lungă-faza scurtă, un semn de civilizație în inima pădurii sălbatice. Geamurile aburite. Luminile orașului celor șapte coline, văzut de sus, de pe Bucium, aproape ca din avion. Pentru luminițele astea mă trezeau mereu părinții pe drum când eram mică.

„Neața!” îi zic lui Ionel, cu zâmbetul pe buze. Nici o urmă de somn pe chipul lui, cu toate că știu că n-a dormit mai mult de 5-6 ore. Până la 19 va fi pe drumuri, dar cine știe ce drumuri, că nu face aceeași cursă mereu, ci merge unde e trimis de șefi. Îmi regăsesc valijoara. Gata, am haine curate și struguri din vie, ziua poate începe. „Zi ușoară, ne vedem la 6!”, spun către Ionel și cobor cu mica mea comoară de la mama.

Mă întorc zgribulită spre apartament. O pisică albă stă parcată pe marginea trotuarului și privește implacabilă trecătorii matinali. Are un aer înțelept, dacă se poate spune asta despre un animal. În fața blocului, pe trepte, mâțele vecinelor mă privesc cu ochii cât cepele, gata să fugă la orice mișcare bruscă. Intru în casă și încui cele trei yale. Las valiza în dormitor și dau drumul la radio. Automatisme. Încă nu, mă mai bucur puțin de noutatea locului, de stângăcia mișcărilor, de mirosurile și zgomotele străine. Închid radioul și deschid laptopul. Încep să scriu. Bună dimineața din Aleea Rozelor!

SALUT

hello

Pentru că a treia oară e cu noroc, m-am mutat aici cu blogul și cu toate catrafusele pe care le-am ținut pe un wordpress.com în timpul facultății, iar apoi pe tumblr în anul meu Erasmus. E de lucru până import tot trecutul și actualizez portofoliul, dar dacă răbdați cu mine, rezultatul s-ar putea să vă placă și să reveniți.

Momentan lucrez în paralel la site, la mărțișoare și fac planuri și calcule pe hârtie să pun termopane și tapete de mătase în casă. Va fi un an frumos dacă rămânem optimiști și dacă nu vin foametea și războaiele peste noi. Să-i dăm drumul!

PETRECERI PE TASTATURĂ

Mă amuză tastatura de la serviciu, cu z care e y şi y care e z. De fiecare dată când urc partyuri pe site, risc să pun partzuri. Pentru că petrecere e oricum prea lung şi nu sună bine.

RErevoluție

Dimineață mi-a zis tata că ne-a dispărut tomberonul, așa că, pe la amiază am ieșit în căutarea lui. Mi-l imaginam incendiat, răsturnat cine știe pe unde de „vandalii” de aseară. De fapt el era bine mersi la colțul străzii. Așa am decis să refac traseul conflictelor de azi-noapte să văd ce-a rămas în urmă. Iată ce-am văzut.

Pornesc de pe Colței și mă uit după toate semnele furiei. Pet-uri goale ici-colo, niște clădiri cu geamuri sparte. Nimic nou, așa arată cartierul meu în fiecare zi.

Când ajung la Sf. Gheorghe se schimbă peisajul. Pâlcuri de jandarmi supraveghează muncitorii care completează cărămizile lipsă din pavaj și pun stâlpi noi. Lumea cască gura. O femeie se oprește și le zice „Vai de capul vostru!”. Apoi pleacă, însă întoarce capul să vadă dacă primește răspuns. Nimic.

Pe treptele nou renovatului pasaj Latin doarme un individ fără adăpost. Abia acum găsește și el răgaz după o noapte zbuciumată. Oamenii privesc frescele din pasaj mai mult să vadă dacă au fost vandalizate, decât pentru a-și cultiva nevoile culturale. Nici o zgârietură.

În mijlocul străzii muncitorii scot din pământ ultimele garduri rămase în picioare. Libertate! Am învins! Putem trece iar strada pe unde ne taie capul, fără să mai facem pe atleții.

Peisajul cel mai dezolant e la intersecția de la Unirii. Trecătorii întorc capul curioși la florăriile arse, la geamurile sparte. Semafoarele nu funcționează. Poliția rutieră devine utilă. Amatori ca mine cu dslr-ul la ochi „împușcă” vitrinele ciobite ale micilor prăvălii. La ghereta de ziare se fac măsurători. 

Raiffaisen pare cea mai afectată clădire. Nici un geam n-a scăpat. S-or fi gândit că e bancă, deci au bani de reparații.

La biserică e slujbă. Vocea preotului răsună până în stradă. Lângă un centru de schimb valutar făcut țăndări stă neatins un afiș la o operă de balet…

Fac cale-ntoarsă spre Universitate și pe toate străzile lăturalnice văd pitite grupuri de jandarmi. Mai văd jandarmi la kebab și jandarmi la o țigară. Practic, oriunde te uiți vezi omuleții în uniforme bleumarin și genunchiere de Robocop.

În fața Teatrului Național e rumoare și pare că se întâmplă ceva. Sunt televiziunile și pensionarii. Jandarmii își strâng catrafusele. Nimic nu se întâmplă, dar toată lumea așteaptă. Schimbarea. Dacă n-a fost în weekend, poate e în timpul săptămânii. Când se întorc oamenii de la muncă.

Mă întorc și eu spre casă și văd că, dintre toate buticurile de pe strada mea, doar cel cu jocuri a fost spart. Să știe toată lumea că nu e joacă, ci rerevoluție.

MARTIE 2011

Al doilea an în care ratez mărțișorul. 1 martie m-a prins în 2011 la Utrecht, în compania lui Rosalie, o studentă la psihologie îndrăgostită până peste urechi de America de Sud. 

Utrecht este, printre altele, primul oraș din Olanda care a introdus pistele de biciclete. Și nu exagerez când spun că aici am văzut cele mai multe biciclete pe stradă (poate și datorită vremii frumoase și a faptului că o mare parte dintre locuitori sunt studenți).

În Utrecht am cele mai frumoase poze și-mi amintesc cu drag de vremea superbă care scotea lumea afară din case și umplea străzile pietonale de viață.

După Utrecht am decis să mă întorc puțin acasă în Belgia pentru a planifica restul traseului. Eram la o stație distanță de graniță și, cum trenul meu avea întârziere o oră, am decis să merg pe jos. În fond, călătoria la dus durase aproximativ 7 minute, deci pe jos mi-ar fi luat să zicem o oră de mers lejer. Aș fi prins trenul la fix în Belgia, aș fi scutit niște bănuți și toată lumea ar fi fost fericită. Ți-ai găsit!

Am început să merg de-a lungul căii ferate, pe cât posibil cât mai în paralel cu ea. La un moment dat însă, drumul meu a început să tot cotească și timpul să se scurgă fără ca eu să ies din micul orășel. Am întrebat localnicii dacă mai e mult până la graniță și am aflat că mai am de mers 6-7km. Afară începea să se întunece. O oră deja trecuse și eu ajunsesem într-un câmp deschis, în care de-o parte era pădurea, de cealaltă imensitatea golului pe care trebuia să-l traversez. Câinii lătrau în depărtare. Toate zgomotele și foșnetele se amplificau. Inima-mi bătea nebună. Când am văzut în zare cum trece trenul meu, am început să alerg.

Am ajuns în cele din urmă la șosea și-am început să merg de-a lungul ei. Trotuar ioc, norocul meu că strada era slab tranzitată. Când am dat iar de semnele civilizației în următorul sat, m-am simțit ușurată de parcă veneam din jungla amazoniană. După încă jumătate de oră de mers tot înainte, am văzut semnul de intrare în Belgia. Mai că aș fi invitat trecătorii la dansul victoriei dacă nu mă grăbeam să-mi prind trenul. Am scutit astfel 2,70 de euro, prețul biletului de tren. Recunosc că inițial mi se păruse jecmăneală pentru o călătorie de numai 7 minute, dar până la urmă…

După o săptămână de replanificat destinațiile, de spălat rufe, de scris articole și de chatuit cu Monsieur, m-am pus iar în mișcare. Destinația: Binche, fix de Mardi Gras. Festivalul din Binche e extrem de pitoresc și reunește tineri și adulți deopotrivă. Eu l-am perceput ca pe o tradiție locală pentru familii și prieteni. E o ocazie să porți pălării caraghioase, mimoze în piept, să mărșăluiești și să dansezi pe stradă alături de coloana de Gilles de mai jos:

E nebunie curată ce se întâmplă în ziua asta în oraș. Trenurile spre Binche sunt suplimentate și ajung din jumate în jumate de oră. Oamenii din toată țara vin special pentru paradele și petrecerile care durează toată noaptea. Toate casele din centru au plase și gratii la geamuri pentru a se apăra de bătaia cu portocale, care este cel mai așteptat moment al petrecerii.

E o petrecere la care se merge în grup, așa că n-am poposit prea mult. Dar am cunoscut o bătrânică rusoaică stabilită în Belgia care mi-a povestit toată viața în jumătate de oră cât ni s-au intersectat drumurile. Apoi am luat trenul spre Arlon.

Am ajuns seara, dar tot am apucat să vizitez puțin orașul și să-i simt originile și influențele în arhitectură. O vizită scurtă, o seară acasă la Simon, un francez care avea planuri mari de a face înconjurul lumii. Un film francez, o cină caldă și ne-am trezit a doua zi în Luxemburg.

Un oraș de care te îndrăgostești la prima vedere și care-ți rămâne mult timp în suflet. Am avut o zi splendidă de urcat și coborât dealuri din vechiul în noul oraș, de vizitat cazemate și fortificații, clădiri ale instituțiilor europene și pur și simplu de hoinărit pe străzile luxoase care reflectă numele orașului.

Am petrecut patru zile în casa unei familii care a devenit pentru mine modelul suprem de armonie și înțelegere. Am simțit cu oarecare mâhnire diferența de șanse pe care o au copiii lor, îndeosebi în condițiile în care ei nu se considerau bogați și dădeau exemplele colegilor de clasă cu părinți mult mai înstăriți. De la discuțiile despre imigranții portughezi, la situația României, la petrecerile adolescenților, la criza economică în Luxemburg, la istoria vieții lor, am umplut o seară cu povești, ceai și un sentiment de bine care a durat toată vizita mea la ei.

M-am simțit răsfățată în fiecare zi, începând cu micul dejun copios și programul cultural de voie în oraș sau în casă. Mi-am dat sufletul pe dealurile orașului zicându-mi „Mult a fost….”

„mult mai e!”

Am păpat cea mai bună supă goulaș în soup-bar-ul gazdelor și-am testat câteva baruri și cluburi de tineri până la 3 dimineața. Am făcut cunoștință cu berea portugheză super bock la 1 euro și cu un american care a stat toată seara cu noi și la final nu voia să se întoarcă acasă. 

Apoi am vizitat Namur prin ploaie pentru câteva ore și cu asta am încheiat destinațiile din Belgia și Luxemburg.

Ultima destinație înainte de a părăsi Beneluxul pentru țări mai calde a fost Maastricht. Un orășel pe care l-am îndrăgit datorită oamenilor pe care i-am întâlnit mai mult decât a ofertei turistice. Am găsit aceleași normalități: bicicliste cochete.

Străzi pietonale.

Oameni prietenoși care te invită din senin să-i pozezi.

Eu am stat o zi cu o nemțoaică de la care am aflat mai multe despre cum e să fii au-pair în America. Am mers împreună la lecții de salsa.

Și la un curs de psihologie care semăna foarte mult cu prelegerile de comunicare interpersonală de la jurnalism.

Apoi adevărata experiență Maastricht a început cu Diana, o moldoveancă la care-am stat două zile, poate cele mai frumoase două zile din toată călătoria mea. Dacă există o persoană plină de energie ca o baterie proaspăt încărcată, plină de inițiativă și de optimism și de tot ce vrei ca să te simți bine, apăi ea este. Poate pentru că avem un trecut asemănător, sau pentru că am terminat aceleași studii, sau pur și simplu pentru că am avut experiențe similare la studii în străinătate, m-am apropiat foarte mult de ea și de atunci încerc să fiu hip-hip-hura în fiecare zi, să văd binele acolo unde totul pare rău, să fac oamenii să se simtă în largul lor cu mine și să simt că trăiesc cu adevărat.

La ea am văzut cea mai mică baie din lume. Când ieșeai din duș aveai ocazia să-ți bagi la propriu picioarele direct în veceu. La ea am mâncat cele mai bune rețete vegetariene (era deja postul Paștelui). Cu prietena ei, o gălățeancă, am avut cele mai aprinse discuții despre evoluția limbii române, cu șeful ei am fost la bere de St. Patrick’s Day. Cu ea am probat zeci de rochii la reduceri și n-am cumpărat nici una. Și tot așa, o suită de good vibes pe care mi le reamintesc când mi-e mai greu.

La Maastricht m-am întâlnit pentru câteva ore și cu Sofia, colega mea din liceu care locuiește acum acolo cu iubitul ei. Și-am povestit despre viața grea și-am mâncat o ciorbă de văcuță ca la noi acasă.

Am zis adio Olandei pe o vreme de invidiat, cu mult soare și optimism în suflet.

Și-am zburat pentru prima dată cu Ryanair de care-mi era atât de teamă c-o să mă pună să plătesc bagaj de cală, încât am îndesat pe mine toți ștrampii, vreo 3-4 perechi de șosete, 3 maiouri, toți chiloții (mulți la număr), o cămașă și vreo 3 bluze, plus una legată la brâu, două eșarfe, căciulă, palton, mănuși și cizme ugg. La cât de slabă eram atunci pot spune că arătam cel mult dolofană, așa că n-am avut probleme la controlul de securitate și-am plecat așa înfofolită spre Faro, Portugalia la 20 de grade celsius.

Primul contact cu Portugalia a fost sinestezic: luminițele orașului Faro văzute din cer, mirosul oceanului în aeroport, taxiul împărțit cu încă cinci oameni până în centru, orașul aproape pustiu, un „Don Pedro” auzit ca prin vis în depărtare, o hartă publică din care înțelegeam prea puțin, doi polițiști care îmi explicau prin semne cum ajung în Jardim da Alameda unde m-am întâlnit cu gazdele mele: un portughez și o sârboaică.

Abia sosiți și ei în oraș de câteva zile, am explorat Faro împreună atât cât am putut. Am fost pe plajă la ocean încălțată ca de munte.

Ne-am plimbat prin orașul vechi și-am pozat o întreagă colecție de uși și ferestre, rufe la uscat pe sârmă, pereți crăpați și faianță pictată cu motive care mai de care.

Portocalii erau la tot pasul, pe toate străzile, răspândind mirosuri dulci, o minune. Doar că portocalele nu erau comenstibile… chiar mă miram cum de rezistă în pomi și nu le culege nimeni.

Au fost două zile obositoare în care nu m-am odihnit bine. În prima noapte am tremurat sub o păturică subțire cu paltonul, mănușile și căciula pe mine. A doua noapte parcă a fost mai suportabil că m-am obișnuit cu temperatura scăzută din casă, dar abia așteptam să se facă ziuă și să ies afară la căldură. Pe cât de frumos și cald era în oraș, pe-atât îmi clănțăneau dinții înăuntru. Una dintre lecțiile pe care le-am învățat despre Iberia în general este că locuințele nu prea au încălzire curentă. Așa că în casă cel mai mult timp îl petreceam sub dușul fierbinte…

Am reușit să vizitez și Universitatea din Algarve cu sălile de curs, biblioteca și campusul universitar care semănau foarte bine cu școlile americane așa cum le vedem în filme.

Locul meu preferat e chiar în centru, dincolo de liniile de cale ferată.

Reîntâlnirea cu Super Bock, mai ieftin ca-n Luxemburg, bineînțeles.

A doua mea gazdă în Faro a fost Pedro, versiunea masculină a Dianei din Maastricht :) Parcă ne știam de-o viață, vorba aia. Imediat ce ne-am cunoscut am fost la plajă la miezul nopții să ascultăm oceanul. Nici o lumină artificială, doar stelele și luna. Vântul urla ca un balaur și-ți intra prin cele mai groase haine. Povești despre relații și multă liniște interioară. A urmat o vizită la doi prieteni parcă scoși din filmele cu infractori. Cei doi jucau ceva cu mașini pe calculator într-o casă slab luminată, îmbibată de mirosuri de tot felul de substanțe. Am refuzat un fum și-am încercat să conduc o mașină de curse, dar m-am lăsat păgubașă. Acasă am avut parte de mâncare gătită, bere, Californication și un somn pe cinste după ce-am mai refuzat un joint.

În ziua următoare am făcut o lungă excursie pe jos până în Muntenegrul lor.

Și m-am întors la fix să prind apusul de pe acoperișul hotelului Faro.

Am petrecut seara cu Pedro și un prieten care cu greu lega două cuvinte în engleză, încercând să rămânem treji până la plecarea autobuzului meu spre Spania. Eu am dormit câteva ore, timp în care cei doi au fumat pe balcon până s-au anesteziat. La miezul nopții eram toți trei în mașină spre autogară. Am ajuns prea devreme, autocarul meu nu era afișat nicăieri, așa că ne-am pus pe așteptat. Inițial afară, în frig. Apoi în mașină, cu un album Coldplay pe fundal, ochii închiși, gândurile la ziua de mâine și cu mari emoții în stomac. Când a sosit autocarul părea aproape ireal. Îmbrățișări și promisiuni că ne vom revedea, m-am așezat la geam și am încercat să dorm 3-4 ore.

La 5 dimineața eram în Sevilla, cu ochii în indicațiile din telefon și nerăbdarea în picioare. Pe străzile fără viață însă puternic luminate mergeam aproape instinctiv, parcă teleghidată. După o oră am ajuns în fața blocului și Monsieur a apărut la intrare. După două luni, revederea a fost o binecuvântare. Dar somnul era și mai mare, așa că am dormit înghesuiți pe canapea cu zâmbetul pe buze.

Sevilla este orașul pe care-l știu cel mai bine de pe bicicletă. Vreo 4-5 zile am mers peste tot numai cu bicicleta, încât la final aproape că uitasem cum e să mergi pe jos.

Despre oraș numai de bine. E un paradis al parcurilor și al grădinilor, al arhitecturilor nobile, al pistelor pentru biciclete, al localurilor de flamenco, al petrecerilor în stradă. Este locul perfect pentru a te iniția în Spania.

Mi-au plăcut curțile interioare ale caselor, cu fântâni arteziene, faianță, mozaicuri și decoruri florale cum nu mai văzusem în alte țări.

Și mi-a plăcut foarte tare și universitatea. Îi invidiez pe cei care au privilegiul de a studia într-o școală frumoasă, pentru că până și asta influențează traseul profesional, nivelul aspirațiilor și creativitatea tinerilor.

Pe final, am participat la Ciclo Vida, parada bicicliștilor și a rolleriștilor pentru promovarea transportului alternativ, a mișcării etc. Și o mulțime de oameni costumați au umplut străzile orașului într-o mare veselie.

Am spus pa-pa Sevillei și lui Monsieur și-am luat avionul (cu mai multă încredere de data asta, că schimbasem hainele de iarnă pentru cele de primăvară-vară) spre Alicante.

Am descoperit Alicante cu Andrea, un italian interesat de România și de limbile latine. De la el am aflat că un bărbat nu poate fi prieten cu o femeie de care e atras fizic. Așa o fi.

A doua zi pe o vreme de vară am vizitat castelul Santa Bárbara. 

Poziția pe munte și drumul până în castel sunt foarte pitorești și merită tot efortul. O dată ajuns în vârf, descoperi o panoramă asupra orașului și a întregii zone care-ți taie respirația.

Apoi am făcut o promenadă de 15 km dus-întors la plaja San Juan, care cică e cea mai frumoasă din zonă. Pe mine nu m-a impresionat, dar drumul de-a lungul țărmului stâncos, abrupt este superb și te face să te simți mai aproape de tine și de cele mai frumoase gânduri. În momentul ăla nimic nu mai e imposibil și parcă ai puteri de zeu.

Pe drum am întâlnit un bărbat care-și plimba câinele și care m-a rugat să fiu prudentă că e posibil să dau peste cupluri de homosexuali care frecventează locurile. Apoi în timp ce pozam valurile s-a băgat în seamă un tată care-și plimba copilul. N-am scăpat fără complimente și o invitație la dans. Deh, latino loverii.

Ziua următoare l-am vizitat pe Andrea la locul de muncă, OAMI în spaniolă sau în traducere biroul pentru evidența mărcilor înregistrate în cadrul UE. Da, pompos și foarte securizat. Am primit și card de vizitator la intrare. Am luat prânzul pe terasa cu vedere la Marea Mediterană și ne-am dezmorțit spatele în camera cu scaune de masaj (pentru gravide). Apoi la aeroport în direcția Zaragoza.

În prima zi am luat harta gratuită și-am explorat câteva parcuri în căutarea liniștii. Așa s-a mai încheiat o lună pe drumuri și am decis să-mi schimb biletul de întoarcere acasă din mai în aprilie.

FEBRUARIE 2011

În februarie am învățat că e important să faci planuri și liste pentru a-ți organiza activitățile, dar că trebuie să lași loc și pentru spontaneitate.

Am început timid călătoria prin marile orașe din Belgia. Am vizitat castelul și domeniul regal din La Hulpe.

Apoi am fost la litoralul Mării Nordului să văd cum e iarna. Tot o apă și-un nisip. Și incredibil de cald.

Am pornit din De Panne, de la granița cu Franța și am mers toată ziua pe plajă până în Oostende. 40 de km.

Reîntâlnirea cu marea a fost emoționantă. Vremea superbă, natura în toate părțile, oamenii liniștiți. Nu m-am simțit singură nici o clipă, deși mi-am dorit din tot sufletul să împărtășesc cu părinții ziua aia.

Am ajuns seara în Oostende unde am întâlnit-o pe Karen, prima mea gazdă prin couchsurfing. Nici nu m-am instalat bine la ea, c-am și plecat la Brugge, la lecția ei de step.

E minunat ce poate face omul cu corpul lui. Ne-am simți mult mai bine dacă am încerca să facem cu regularitate un sport care ne place. Eu una știu sigur că mă voi apuca anul viitor de dansuri irlandeze sau ceva pe-acolo de zbâțâit mult din picioare.

A doua zi am mers în Anvers la lecții de canto. În restul zilei am făcut turul orașului Oostende pe biciclete. Abia dacă ajungeam la pedale și uite-așa am învățat să merg fără să stau în șa.

După Oostende am mers două zile în Brugge

Orașul ăsta mi se pare cam redundant și nici vremea n-a ajutat prea mult. Ce m-a impresionat cel mai mult și am zeci de poze care să susțină asta sunt ferestrele caselor și modul în care-și ornamentează localnicii pervazele. Poți scoate un album foto numai din asta în Brugge.

După un scurt popas în LLN am plecat spre Verviers unde am vizitat un muzeu al lânii și al modei cam anost și scump. Aproape am rămas blocată acolo când s-a declanșat alarma de incendiu. Am ieșit tiptil printre pompieri și m-am grăbit spre Liège.

M-am lipit din prima de Delphine, gazda mea din Liège. Și acum mă mir cum am comasat atâtea vizite și activități în numai două zile. Nici aici vremea n-a ținut cu mine, așa că cea mai frumoasă poză din oraș e asta.

Am văzut pentru prima dată o cameră de proiecție într-un cinematograf, ne-am suit pe acoperișuri, am vizitat vechi prieteni în case frumoase cu priveliști incredibile. Am mers cu bicicleta electrică, am mâncat în cele mai pitorești localuri, am vizitat expoziții și am învățat că e important să ne reconectăm la natură nu doar în vacanță, ci de fiecare dată când avem ocazia chiar la noi în oraș.

Următoarea destinație: Ghent. Deja simțurile mele de călătoare se ascuțiseră într-atât că mă mișcam ca o busolă vie. Găseam instinctiv o adresă sau un supermarket, sau poate era doar norocul meu de începătoare. 

În Ghent s-a arătat și soarele și-am văzut un oraș animat, plin de bicicliști și de studenți. Gazdele mele mi-au povestit la cină viețile lor amoroase complicate și părea că mi se derulează un film art house prin fața ochilor. Mi-a plăcut prietenia lor îndelungată, stilul de viață fără planuri pe termen lung și casa de vis, dar n-o să uit prea curând dușurile în baia lor friguroasă, de parcă m-aș fi scăldat într-un lac înghețat.

Anvers ca oraș n-a fost o mare descoperire. O dată ce vizitezi două-trei orașe belgiene, nu prea te mai surprinde nimic nici arhitectural, nici vizual în vreun fel. 

Personal mi-au plăcut muzeul fotografiei (deși nu epatează și nu-l depășește pe cel din Charleroi) și tunelul pietonal de jumătate de km care trece pe sub râul Scheldt.

Drumul în subteran pe scările rulante din lemn e ca o vizită într-un parc de distracții vintage. Eu am fost impresionată.

Gazda mea a fost o jurnalistă filipineză foarte interesantă. De la ea am învățat să ascult cu atenție învățăturile mamei și să încerc să mă apropii mai mult de familie. Am petrecut orele nopții discutând despre imunitatea ei la droguri și alcool, despre călătorii prin Europa și Asia, despre apa limpede și nisipul fin al plajei de acasă, despre sărăcie, despre credință și religie în general. Și asta a fost doar prima noapte.

Am dormit pentru prima dată pe jos, cu o salteluță subțire cât un cearșaf sub mine, învelită într-un sac de dormit tipic filipinez, care se poate transforma în rochiță de plajă. Culmea, amintirile astea se întipăresc cel mai bine și sunt cele mai savuroase.

Fiind așa aproape de granița cu Olanda, după Anvers am mers la Breda, un orășel tare cochet, curat și liniștit care în google maps părea destul de mare (pentru un oraș din Olanda), dar pe care l-am întors pe toate părțile în numai 5 ore.

Am observat o arhitectură deosebită a clădirilor. Pe lângă casele tradiționale în stil olandez am găsit cartiere rezidențiale în stilul anilor 60-70 destul de impresionante.

Eu am stat două zile la Geff și Amy, un cuplu foarte frumos de care nu-mi venea să mă mai despart. Geff m-a luat de la gară în cea mai luxoasă mașină în care am urcat vreodată și, după ce m-am instalat în camera mea și-am luat o cină frugală cât să prindem puteri, am plecat la Rotterdam la o seară de tango.

Printre atâtea ținute elegente și pantofi cu toc, eu în cizmele mele ugg păream un elefant încălțat. Geff mi-a zis că sunt ca o tipă în costum de baie pe o plajă de nudiști. Cu toate astea am primit TREI (!!!) invitații la dans și n-am călcat pe nimeni pe picioare. A fost o seară de discuții despre dans, despre tango în țările sud americane, despre relații și-mi amintesc că la final eram atât de obosită c-am adormit pe bancheta din spate în drumul spre casă. Am ajuns în Breda după ora 2 și-am dormit în cel mai mare pat king size până la prânz a doua zi.

Ziua următoare a fost ziua fetelor. Cum vizitasem deja Breda, am întrebat-o pe Amy unde ar vrea să mergem, undeva unde n-a mai fost până atunci. Așa am pornit spre Delft. Am găsit un oraș cu un trafic greu de mașini și ne-am chinuit în zadar să găsim parcare gratuită. Însă imediat ce a început să fulguiască, cele câteva ore petrecute acolo au fost magice. Centrul orașului este superb, cu un lanț de canale mai frumos ca în Amsterdam. Noi am poposit în casa lui Vermeer unde ne-am inițiat rapid în opera și stilul artistului, după care ne-am oprit într-un local drăguț pentru ciocolată caldă și plăcintă cu mere și frișcă.

Acasă Geff ne aștepta cu antreuri calde. După ce ne-am potolit puțin foamea ne-am pus cu toții pe gătit o minunăție de cină cu pâine la cuptor, pui cu orez și legume și-am deschis vinul alb de la mine. După masă ne-am relaxat cu câte o cană de ceai cu scorțișoară (și cu râvaș) și nu ne-am mai oprit din vorbit până la 5 dimineața.

S-au spus multe lucruri în seara aia și știu că am căpătat multă încredere în mine ulterior. Ce-am luat cu mine este o idee simplă și evidentă pe care mi-a împărtășit-o Geff: „E adevărat că suprapopulăm planeta, dar asta nu mă împiedică să-mi doresc doi copii. În fond eu și Amy suntem două ființe, deci ar fi firesc să lăsăm în urmă câte un înlocuitor pentru fiecare.” Așa că acum nu mi se mai pare atât de străină ideea de a lăsa pe cineva în locul meu, pentru că nu e vina mea că alții nu sunt responsabili.

A doua zi am încercat să fac autostopul până în Haga. A oprit pentru mine o polițistă care m-a luat cu ea până la Rotterdam. Știam amândouă că e ilegal să faci autostopul pe autostradă, dar mi-a mărturisit că-i aminteam de sora ei care făcea asta în tinerețe, așa că m-a luat de teamă să nu pățesc ceva. A fost o zi de groază în care am regretat că am plecat din Breda. În Rotterdam n-am mai prins nici o mașină spre Haga, așa c-am mers o mulțime pe jos fără să știu exact unde sunt și dacă sunt pe drumul cel bun. În cele din urmă am nimerit într-o benzinărie peste un algerian care a fost de acord să mă ducă până la gară. Cu ultimii bani (cea mai mare problemă a mea în Olanda a fost că nu puteam plăti cu cardul visa) mi-am luat bilet de tren și-am ajuns la destinație.

În Haga am fost atât de obosită și norocul părea că mă părăsește treptat, încât m-am chinuit o zi întreagă să ajung pe litoral. Iar când am ajuns, am nimerit fix în partea portuară aflată în construcții. Așa că n-am nici măcar o poză din oraș. Singura consolare a fost că seara am mers la o petrecere între couchsurferi unde am cunoscut o mulțime de oameni diferiți și interesanți care mi-au reamintit că totul e posibil: să te muți într-un oraș nou, să-ți schimbi locul de muncă când nu-ți mai oferă nici o satisfacție, să călătorești mult, să faci numai ceea ce-ți place. Nici unul dintre ei nu era olandez.

Gazda mea, culmea, era și ea polițistă. Și cel mai important lucru pe care l-am învățat de la ea a fost cum să păcălesc sistemul de transport! Astfel, după o tentativă eșuată de autostop, am luat trenul spre Haarlem la jumătate de preț (ceea ce e mare lucru, că biletele la tren te costă pielea de pe tine).

Am ajuns spre seară în oraș și am luat-o încetișor spre Ikea Haarlem, unde urma să-mi întâlnesc noua gazdă, pe Anna. După tradiționalul transport tipic olandez pe portbagajul bicicletei am ajuns la ea acasă. Acasă însemna un apartament la etajul unei biserici. Am mâncat chifteluțe suedeze la cină, am lăsat bagajul și-am ieșit cu bicicletele în oraș. 

A urmat o seară de colindat bar după bar, de rezolvat anagrame, de băut multă bere gratis de toate gradele, de dansat pe scaune, mese, în stradă etc. Spre dimineață ne-am suit în șa și-am plecat spre casă pe biciclete, ca toți ceilalți care mai populau străzile la ora aia cântând cât îi țineau plămânii. Am dormit până seara a doua zi.

Cu mintea încă în ceață am făcut o prăjitură de ciocolată ucigător de dulce, ne-am antrenat vocile la karaoke și-am plecat la o petrecere cu toți angajații Ikea din Haarlem. Și seara a fost cu multă mâncare și cântec, așa:

În ultima zi în oraș am pornit în căutarea celebrelor grădini ascunse și le-am descoperit pe toate din ghidul turistic în vreo 5 ore.

Dar cel mai mult mi-a plăcut strada Korte Hout, pentru simplul fapt că este cea mai verde stradă pe care-am văzut-o în viața mea. Și asta era în februarie. Mi-ar plăcea s-o revăd într-o lună din anotimpul cald.

Seara am luat trenul spre Utrecht, unde, după o cină delicioasă m-am pomenit că merg cu gazda mea la un antrenament de dans freestyle. Și așa s-a încheiat prima mea lună pe drumuri.

AM AVUT UN AN, CE-AM FĂCUT CU EL

În 2011 am fost o observatoare. Am cunoscut oameni interesanți și m-am plimbat prin locuri în care nici nu mă gândeam că o să ajung. Am avut încredere în necunoscuți și am învățat multe despre mine, m-am bazat pe instincte și n-am dat greș, am aflat că poți să-ți trăiești viața oriunde dacă ești suficient de puternic și de motivat.

Ianuarie

Luna pregătărilor pentru o călătorie pe care puțini au înțeles-o, pentru că n-a fost nici de plăcere, nici în scopuri profesionale. A fost doar o călătorie pentru mine. Am citit forumuri, site-uri și bloguri, m-am inițiat în couchsurfing, mi-am luat bilete de avion și mi-am făcut bagajul. Acesta.

M-am întors în Louvain-la-Neuve după 5 luni de absență și deja-mi era străin. Am înțeles că locul fiecăruia e acolo unde este așteptat de cineva drag. Și am mai învățat că, deși pare greu de crezut și de acceptat, toată lumea merge mai departe… cu sau fără tine.

Am vizitat de zeci de ori Bruxelles, de care mă îndrăgostesc de fiecare dată indiferent de anotimp.

I-am descoperit locurile ascunse din ghidurile turistice și din afara lor. L-am bătut la picior în căutare de unghiuri noi și i-am admirat grandoarea de la diverse înălțimi.

FELICITARE REN

Din cauză că am desenat numai oameni în ultimul timp, azi am tras de-un ren până a ieșit o căprioară cu corp de vițel și coarne false. Ta-daaa!

MINI-BRAD

Săptămâna asta pictez la lumina bradului. Deja simt cum am mai mult spor în atmosfera asta așa festivă!

VELOCALENDARUL 2012

Pe la mijlocul lui noiembrie, în camera de cămin a Andreei împărțeam anul în 12 bucăți și trăgeam la sorți câte șase luni de om. Bicicliste convinse, ne-am gândit să ne transpunem pasiunea în paginile unui velocalendar pentru 2012. Așa că, în fiecare weekend ne-am întâlnit să lucrăm ilustrații cu și despre biciclete.

Acum când paginarea e gata și macheta e pe mâini bune la tipografie, ne-am gândit că e timpul să vă arătăm rezultatul. Iată deci câteva mostre din ce a ieșit.

velomartie2012

veloiulie2012velooctombrie2012velodecembrie2012

Velocalendarul este disponibil în format A4 de perete și A5 de birou. Are 13 file color printate pe hârtie mată de 250 g/m² (A4), respectiv 200 g/m² (A5), plus carton de susținere. Calendarul de perete este perforat sus și se prinde în cui cu panglică/șnur în culori la alegere. Calendarul de birou este spiralat și are suport de sprijin de tip cort.

Prețul unui calendar de birou este de 29 de lei, iar cel de perete 39 de lei. Comandă-l din butic (se deschide în 7 decembrie).

12 luni cu spor la pedalat să avem!

BICYCLE PORTRAITS PE KICKSTARTER

Bicycle Portraits este cadoul perfect pentru iubitorii de biciclete. Proiectul s-a născut după ce doi fotografi, Stan Engelbrecht și Nic Grobler, au străbătut Africa pe bicicletă timp de doi ani. În călătoria lor, ei au întâlnit oameni care se bazează pe bicicletă pentru activitățile zilnice și le-au oferit ocazia să-și spună poveștile. Fiecare personaj are pagina sa, iar pozele sunt absolut pitorești.

 

1 4 5 6 7 8 40