VIAȚA LA ȚARĂ: Sfârșit de decembrie la părinți

decembrie7

Sfârșit de an, început de iarnă. Deja pot spune că am văzut noul nostru habitat rural în toate anotimpurile. Și, dintr-o dată, întrebarea care este anotimpul tău preferat mi se pare absurdă și nedreaptă.

Pădurea e magică mereu, că e verde, arămie sau albă. Știu că acolo tot timpul e viață, în inima ei, în scorburile copacilor, pe crengi, în sol, în grote.

Observ cum evoluează natura și înțeleg măreția creației și perfecțiunea ei. Instinctele de apărare și de conservare – care au murit în mine o dată cu viața mea închisă într-o cutie de bloc – se trezesc și trag semnale de alarmă. Asta este viața așa cum îmi este înscrisă în ADN. N-am cunoscut-o până acum, am trăit departe de ea, după alte legi, în care vremea e la televizor, la finalul buletinelor de știri și în statusuri pe facebook. Încercam să trăiesc o primăvară perpetuă și mă întrebam de ce, uneori, eram tristă, din senin. Și dădeam vina pe vreme, în loc să-mi dau seama că vremea e așa cum trebuie să fie, dar eu n-o accept și nu mă adaptez la ea.

Acum trăiesc un început de iarnă rece. Cuvintele cheie sunt adăpostprudențăregenerare. Urmează trei luni de alimentație cumpătată, de visare și planificare, de somn și de căldură în familie. Totul în jur e magic pentru ochi și pentru inimă. Totul este exact așa cum trebuie să fie. Iar eu primesc, mă bucur și dau mai departe.

decembrie2

decembrie12

decembrie10

decembrie5

decembrie1

decembrie13

decembrie8

decembrie11

Mai sunt câteva zile până în 2014. Calendarul e pregătit să întâmpine magia fiecărui anotimp, cu ilustrațiile noastre velo care te poartă, ca gândul, în locuri minunate, mai mult sau mai puțin îndepărtate.

CERCEI VULPI

cercei_vulpi

În martie am pictat vulpi să-și pună fetele la urechi. În aprilie am văzut pentru prima dată o vulpe adevărată în mediul ei natural. Mult mai mică decât mi-am imaginat, părea o pisică roșcată, cu bot de câine. S-a ferit din calea autobuzului, dar n-a fugit. S-a oprit pe marginea drumului și ne-a privit cum ne-am îndepărtat în pădure. Simpatice creaturi. Un frumos suvenir printre amintirile mele din 2013.

Dacă sunteți departe de pădure, găsiți vulpițe la mine în shop.

CONCURS VELOCALENDAR 2014

giveaway_calendare

De astăzi într-o săptămână vine moșu’. Așa că te ajutăm să scapi de un cadou de pe listă și punem la bătaie un velocalendar. Pentru tine sau pentru prietena ta biciclistă. Sau, de ce nu, prietenul tău biciclist (mi-a șoptit cineva că anul acesta calendarul nu-i atât de “girlish“).

Concursul se derulează pe facebook, iar regulile sunt simple. Avem 12 luni, 12 ilustrații pictate de mânuțele noastre. Toate ne plac la fel de mult, dar, oameni suntem și, unele ne încântă simțurile mai tare, din diverse motive.

CE TREBUIE SĂ FACI?

1. Răsfoiește albumul cu lunile aici.
2. Alege luna preferată și dă-i share PUBLIC pe wall-ul tău.
3. Motivează-ți alegerea. De ce-ți place cel mai mult?

CE CÂȘTIGI?

Un velocalendar 2014 de birou sau de perete, la alegerea ta. Pentru tine sau să-l faci cadou.

Concursul durează până vineri, 20 decembrie, ora 24:00.

Succes!

MANUEL

umbre

Primul lucru pe care l-am remarcat la el a fost modul în care pronunța cuvintele. Eram bucuroasă că vorbea engleza – mulți spanioli nu practică sportul ăsta – dar, în penumbra holului în care am făcut cunoștință, îmi părea un tip mai degrabă pedant

Apoi am intrat în apartament. Spațiu deschis și aerisit, cu bucătărie și baie în stânga, sufragerie și salon în dreapta. Pe mijloc, o scară din fier care ducea undeva, jos. I-am întins sticla de vin, mai mult pentru a scăpa de ea și atunci am văzut: Manuel avea doar mâna stângă. Iar mâna stângă avea doar vreo patru degete și alea diforme. Iar acel “Thank you”, spus cu jumătate de gură, nu era din cauză că nu-i plăcea vinul, ci din cauză că gura lui era ușor strâmbă și arcuită în jos.

În timp ce-mi lăsam rucsacul să alunece pe lângă canapea, gândurile fugeau involuntar la Quasimodo și alte personaje pitorești din literatura pentru copii. “Am o saltea liberă, dacă e în regulă”, îmi spusese cu vreo două ore în urmă pe grupul emergency couch request Malaga.

Manuel mă salvase de la o noapte de moțăit în gară. Dar oare cum de nu observasem toate lucrurile astea în poza de profil care, de pe telefonul mobil, îmi înfățișa un latino lover? Am început să vorbim, despre mine în principal, scopul și durata vizitei, călătoriile mele, istoria vieții mele. În tot timpul ăsta, gura mi se usca și ochii mi se plimbau pe fiecare obiect din încăpere, pentru a evita contactul vizual cu ființa din fața mea.

Când s-a lăsat tăcerea și n-am știu ce să mai povestesc, Manuel mi-a spus că se bucură să cazeze oameni și că doar așa a putut să-și facă o grămadă de prieteni. Tot așa și-a întâlnit și iubita. Couchsurfing îl ajutase să scape de handicapul cu care, altfel, se lupta în viața socială. Manuel avea sindromul Moebius.

“Oamenii nu știu când zâmbesc, dar eu o fac mult și des”, mi-a spus el. “Am un mușchi facial în minus, dar sunt un om fericit”, a continuat, cu buzele abia mișcându-se, trase în jos, ca atunci când Droopy zice că e fericit.

În timp ce vorbea, își ținea mâna stângă chircită, lângă inimă. Am fost curioasă cum se întreține de unul singur. Mă așteptam să aibă ajutor de la familie. Nu. Manuel era independent de ani buni. Îmi zice “Probabil că ți-am făcut cu mâna când ai aterizat. Dar nu m-ai văzut, că eram în turnul de control”. Cred că după ce mi-a spus asta a zâmbit… Era, într-adevăr, o glumă bună.

Pesemne că trecuse de miezul nopții când am început să coborâm scările. Cu fiecare treaptă se făcea parcă mai frig. Lumina era albă și rece la demisol. Pe mijlocul camerei, o saltea gonflabilă deja umflată. Manuel mi-a adus câteva pături și m-a ajutat să le întind. Mai mult mă încurca și mă simțeam jenată, dar el era politicos. M-am bucurat când am aflat că aveam baie proprie și, după ce mi-a urat noapte bună, am mers să mă împrospătez. M-am spălat rapid cu apă rece, cât să-mi piară somnul.

Totul era sloi, de la pardoseală la așternuturi. În colțul stâng al camerei se găsea biroul lui Manuel. Un minunat iMac era rege acolo și aveam voie să-l folosesc pentru a-mi descărca pozele și a folosi internetul. Lângă calculator, un teanc de reviste de fotografie. Alături, trei pietricele pe care scria că viața e frumoasă și un post-it galben cu o față zâmbitoare.

Am adormit cu greu, fără să știu cum să procesez toate informațiile. Oboseală, emoții și o ușoară teamă. Cu o noapte înainte dormeam în cameră cu Clara și Xavier în Zaragoza, după ce petrecusem ore bune în Irish Pub cu beri la 1 euro și luasem la rând câteva baruri de tapas…

Manuel a plecat devreme și mi-a lăsat un rând de chei. Când lumina a început să inunde casa, am observat că pereții erau plini cu mesaje pe care Manuel și le lăsase la vedere. Versuri, citate și, mai ales, fețe zâmbitoare. Inițial am zâmbit. Apoi am simțit toată durerea acumulată în acele bilețele galbene. Iar când am intrat în baia de la etaj, mi s-a strâns sufletul pe loc. Oglinda era scoasă cu totul din perete. Am făcut duș fierbinte și am ieșit în oraș.

Seara am gătit împreună o salată de legume pe care am digerat-o cu greu. Noroc că mai aveam și sandvișurile mele. În timp ce mâncam, Manuel mi-a povestit despre marea lui pasiune: fotografia. Cu un an înainte fusese într-un safari unde făcuse niște poze superbe, iar acum plănuia o călătorie în America de Sud pentru a fotografia triburi aborigene. Aparatul părea foarte greu între degetele lui subțiri, dar îl mânuia cu grijă și dexteritate. Era bucuros că trăiește epoca aparatelor digitale și spunea că toată arta e în aparat, nu în editările ulterioare. Mi-a oferit cartea lui de vizită, cheia către portofoliul lui. Încă o am în carnetul de notițe al călătoriei mele.

Ziua următoare, la amiază, părăseam apartamentul din aleea cu portocali și flori de liliac și pășeam într-unul din căminele studenților la medicină. Am dat drumul rucsacului pe podeaua de marmură din grădina interioară, și-am lăsat soarele să-mi încălzească fruntea. Inés mi-a făcut semn cu mâna de la balcon și mi-a zis să urc la etajul 2. Când mi-a deschis ușa, ne-am zâmbit larg, de curtoazie. Nu mai aveam vin, iar ea arăta exact ca-n poza de profil. O adevărată latino loveră.

Aseară m-am jucat cu umbre pe peretele din bucătărie. În lipsă de trepied, am făcut poze doar cu mâna stângă.

PRIMA NINSOARE ÎN ALEEA ROZELOR

primaninsoare

Dimineață ies la tipografie să fac teste pentru velocalendarul de perete. Îmi pun căștile la urechi să țină de cald și de urât și iau 41 până în Copou.

Coeur de Pirate îmi zice că La vie est ailleurs în timp ce o femeie amărâtă cere fără oprire “1.000 de lei”. La stația următoare, o fetiță cu basma și iconiță ne cântă colinde. Mulți tineri au căști la urechi… Simt cumva o complicitate de fiecare dată când împart spațiul cu ei. Uneori mă gândesc cum ar fi să schimbăm între noi căștile pentru o stație.

La medicină coboară un student à l’aire bohème, cu cârlionți bogați care îmi amintesc de Louis Garrel. De 7 ani de când iubesc cu toată ființa același om, nu mai dau atenție băieților pe stradă. Sigur, e o prostie. Sunt atâția oameni frumoși, iar frumusețea trebuie privită și admirată.

Azi m-am uitat și am privit cu băgare de seamă toți oamenii din jur. Dacă e ceva ce-am constatat de când stau în Moldova, e că oamenii aici au o mare pasiune pentru haine și modul în care arată. Da, zona e săracă dar, cumva, toți găsesc resurse pentru a se îmbrăca bine. Pentru mine, Iașiul e un fel de podium de defilare. Uneori mă simt chiar stânjenită de unii copii de școala generală sau liceu care poartă ultimele tendințe…

Aglomerație la tipografie. Telefoanele sună în continuu. Se scot o mulțime de calendare, meniuri de revelion, invitații. Se înjură colorat, dar nu mă deranjează, știu că mediul e stresant. Facem testele. Mă rog să fie gata mâine, să ajungă sâmbătă la târg în București.

Pe la prânz termin și o iau la pas spre casă. Mă îndrăgostesc de vocea lui Julien Doré și ascult pe repeat Pour un infidèle“Tout bas je lui murmure, de calmer toutes ses inquiétudes”…

Merg în ritmul melodiilor și mă simt ca o cameră de filmat care înregistrează totul în jur. Pisici cu cozi zgribulite, oameni cu obrajii roșii, muncitori care toarnă asfalt încins, vitrine de sărbătoare, studenți cu cafele aburinde, pietonala Ștefan cel Mare chicios decorată.

Înapoi în Aleea Rozelor. Vorbesc o oră cu mama la telefon. Îmi dă ideea bună să fierb niște vin. E cald și dulce. Afară începe să fulguiască. Încep să văd La belle personne. Ațipesc. Mă trezesc și văd peisajul din grădină. Îmi pun cizmele să inaugurez primul strat de zăpadă. Și respir.

VELOCALENDAR 2014: Octombrie

octombrie_animat

Nea Lucan face cu mâna la rată. Ușa din față se deschide și bărbatul urcă în microbuz cu două sacoșe grele. Toți pasagerii privesc cu poftă prada consăteanului. “De dimineață umblu prin pădure, mi-au înghețat mâinile”, zice el și se așază pe scaun lângă mine în timp ce-și freacă palmele.

Trag cu ochiul la papornițe. Ciuperci. Care mai întregi, care mai fărâmate. Printre ele mișună păianjeni mici cu picioare lungi și subțiri și gâze aproape microscopice. Mă înfior și-mi mut privirea înspre geam. Tot drumul spre sat, ocolim mașini trase la marginea pădurii. Este miezul lui octombrie și lumea e la cules de bureți.

Și uite așa s-a născut și luna octombrie din velocalendar. Din dragoste pentru biciclete și pentru ciuperci. Recunosc că n-am ales ciuperci până acum decât de la raionul din supermarket. Fără îndrumare din partea localnicilor, e greu să găsești locurile bune de cules în pădure. Unde mai pui că mie îmi sar în ochi numai ciupercile colorate, cu pete, dungi, buline, așa frumos colorate și aranjate în buchețele, încât parcă spun în cor: “mănâncă-ne, mănâncă-ne!”.

VELOCALENDAR 2014: Iunie

iunie_animat

Anul ăsta îmi imaginam velocalendarul mai conceptual. Voiam mai mult să sugerez ideea de bicicletă, mișcare, libertate și mai puțin să ilustrez bicicleta per se. În spiritul ăsta am creat primele două luni: aprilie și februarie. Dar ele contrastau puternic cu veselia de culori din peisajele Andreei. Așa că am scormonit bine în amintiri și am început să lucrez la iunie, cea mai colorată dintre lunile pictate de mine anul ăsta.

Prin urmare, iunie este cu dedicație pentru Monsieur, în amintirea verii lui 2010.

Două luni petrecute împreună în Belgia, pe bicicletele noastre Batavus Boulevard, care ne-au purtat pe toate dealurile Valoniei, prin arșiță și pe sub curcubee, pe litoralul vântos al Mării Nordului, prin Capitală și puțin prin Flandra. A fost o vară memorabilă.

Niciodată nu m-am simțit mai vie ca atunci, mai antrenată, tot timpul pe bicicletă, cu harta în brațe căutând traseele RAVEL, certându-ne care dintre noi are dreptate, sfârșind prin a nu nimeri nici unul. Am pedalat prin sătucuri, pe lângă ferme, prin lanuri de porumb, de-a lungul râurilor, am făcut picnicuri la poalele eolienelor și singurul regret era că la sfârșitul zilei trebuia să facem cale întoarsă pe același drum, când erau atâtea altele de explorat.

Așa că iunie, dragilor, este despre vacanța ideală, upgradată cu un tandem și o rulotă, fantezie recurentă în ilustrațiile mele…

PĂRUL

Părul meu e zodie de apă. Trebuie să fie, pentru că adoră să facă scufundări în cadă. Sau în lighean. Îi e totuna, poate fi și în vaza pentru flori atâta timp cât e plină cu apă. Uneori băile durează chiar și două ore și el nu vrea să mai iasă. Așa că de câteva luni îl tot las pe fundul căzii și mă întreb: chiar atât de rău i-o fi în capul meu?

Nu știu eu prea bine, dar parcă părul de pe corp are rol de protecție. Te apără de frig, de mizerii și bacterii, de zgomote și de mirosuri. Ce inseamnă când părul tău consideră că nu mai are ce apăra și începe să te părăsească? Mă sperie răspunsul pe care-l am în minte.

Părul e aproape de creier, gândurile sunt muzica lui. Pentru mine, ultimele luni au fost pline de note false, așa că i-ar prinde bine un disc romanțat și niște jazz dansant. Dar cumva e tot numai gălăgie…

Nu sunt un dj bun, așa că am tăiat părul și am schimbat șamponul.

VELOCALENDAR 2014: Decembrie

decembrie_animat

Acum două săptămâni, în timp ce priveam pe geam cum chelesc copacii frunză cu frunză, am constatat că peste drum a răsărit un bloc de locuințe cu patru etaje. Și m-a surprins că toată vara nu l-am băgat de seamă pentru că era camuflat de pomi și garduri vii. Atunci m-a lovit: vine iarna! Peste încă vreo două săptămâni o să vedem luminițe colorate la ferestre.

Astăzi soarele se reflectă auriu în geamurile de vizavi. Dar e frig. Am dat drumul la centrală și mi-am sprijinit tălpile de calorifer. Omuleții au trecut la haine lungi și grele, în care se mișcă precum pinguinii. Iar eu îi privesc și-mi imaginez cum se va așterne primul strat de zăpadă în curte. Apoi toată lumea va împodobi bradul. Vor începe colindele, cadourile, vizitele la rude, pregătirile pentru noul an.

Cât despre mine, iarna asta mă va prinde în noul apartament, singură. Iar asta îmi aduce aminte de iarna lui 2009, când am sărbătorit pentru prima dată Crăciunul departe de casă, în Belgia. Monsieur a venit în vizită. Valiza cu salata boeuf și sarmalele de la mama s-a pierdut pe drum, deci a trebuit să improvizăm masa de Crăciun cu bucate belgiene. Brad n-am avut, așa că am reciclat hârtiile argintii de la bomboanele de ciocolată. Am decupat din ele steluțe, inimioare, globuri și le-am lipit pe perete în formă de brad. N-am avut colindători, dar am pus colinde pe youtube. N-am avut rude, dar ne-am văzut cu familia pe chat. Și a fost un Crăciun special.

Cu amintirile astea m-am apucat să ilustrez luna decembrie, care vine cu un pont. N-aveți brad: decorați bicicleta! Aveți brad, decorați și bicicleta!

LA DISTANȚĂ

surpriza

Când te despart 300 de kilometri și te vizitezi o dată pe lună sau la două luni, viața în doi se dirijează într-un alt ritm, după alte reguli. E-mail-ul este vital, opțiunea cu sms-uri nelimitate nu ți se mai pare un moft, miile de minute sunt prea puține. Pentru că atunci când ești departe ai atâtea lucruri să-i spui. Iubirea la distanță scoate din tine tot ce e mai bun. Începi să scrii versuri, povestiri, să te pozezi prin toată casa, să filmezi cam tot ce se întâmplă în jurul tău.

Când ai o relație la distanță, începi să oferi. Te dăruiești celuilalt bucată cu bucată. Fiecare zi e un puzzle nou de asamblat. Nu-ți permiți luxul rutinei. Vrei să dăruiești tot și să primești tot. Te simți ca-ntr-un montagne rousse. Iar când sună din senin curierul la ușă, cu o cutie de mărimea unui cuptor de microunde în brațe, nu știi la ce să te aștepți și semnezi în grabă de primire.

Apoi zâmbești toată ziua. Cu chipul și cu sufletul. Pentru că ți-a trimis crini peruvieni și acum e lângă tine, pe biroul tău. Iar florile se deschid încetișor, semn că-ți zâmbește și el, de acolo, de la 300 de kilometri depărtare. Și începi să pictezi. Mai demult vă despărțeau 2.300 de kilometri…

Mulțumesc, Monsieur! Moi aussi :*

VELOCALENDAR 2014: Making of octombrie

octombrie_schita

În fiecare an, lucrul la velocalendar e o provocare pentru creativitatea și îndemânarea mea. Nu am studii de pictură și desen (începusem un curs de amatori acum un an, dar l-am lăsat din cauza jobului), așa că totul se bazează pe imaginație și pe experiențe personale.

De pildă, pentru luna octombrie, m-am inspirat din drumurile mele prin pădure, de la Iași la țară. În octombrie, traseul ăsta e de o bogăție vizuală și cromatică așa cum vezi doar în pozele la care dai like pe Facebook. Practic, ai impresia că mergi printr-un tablou și simți, dintr-o dată, că faci parte dintr-o operă de artă.

E o călătorie pe care o fac mulți oameni care merg la cules de… bureți. Este o experiență despre care nu știam nimic până anul ăsta. M-am simțit înșelată instantaneu. Atâția localnici se bucură an de an toamna de peisajele astea, în timp ce noi ne simțim striviți în orașe de clădiri, de claxoane, de autobuze prea pline, prea lente, de piste de biciclete prea nesigure. Să continuu? Nu, articolul este despre altceva.

Astăzi am lucrat cu teamă la ilustrarea pădurii din mintea mea. Nu mi-a ieșit. Ratare completă, fără drept de apel. M-am descurajat, pentru că schițasem și pictasem ore întregi. Dar dragul de Monsieur m-a ascultat cu răbdare și, nu știu prin ce magie, mi-a redat calmul. După o oră, m-am așezat la birou cu gândul să încerc altceva. Dar atunci mi-au revenit în minte toate emoțiile pe care le-am încercat în natură și am știut că nu pot să pictez altceva. Pentru că trebuie să împart și cu alți oameni sentimentul eliberării pe care ți-l dau pădurea și bicicleta.

N-am mai pictat niciodată planuri apropiate și depărtate laolaltă, așa că schița mea a consumat jumate de radieră, iar la final am numerotat fiecare copac, ca-ntr-o carte de colorat pentru copii. Acum nu-mi rămâne decât să-mi fac de cap cu culorile toamnei.

And now you know how it’s made :)

VIAȚA LA ȚARĂ: Bip-Bip

bipbip

Bip-bip nu este o înjurătură, ci mascota familiei mele. Un pui de găină crescut după toate normele și standardele eco, bio, ue etc. Astăzi a zis pentru prima dată cucurigu! Și noi suntem așa de mândri, de parcă ar fi copilul nostru :) Dar nici nu se putea altfel, pentru că nimeni nu mai credea că puiul șchiop o să trăiască și toți spuneau să-l băgăm în ciorbă. Acum să sperăm că va ști să curteze și domnișoarele din ogradă, că pe noi ne-a cucerit complet. Viața la țară…

VELOCALENDARUL 2014: Aprilie

aprilie_animat

Mai avem două file din velocalendarul 2013. Se apropie timpul să ne despărțim încetișor de anul ăsta cu noroc în coadă și să facem planuri pe două roți pentru 2014.

Cu toate că m-am mutat de jumătate de an la Iași, iar Andreea, de mai bine de un an la Liege, nici una nu a renunțat la pasiunea noastră comună: mersul pe bicicletă. Așa că am decis să continuăm și anul acesta colaborarea de la distanță și să ducem tradiția velocalendarului mai departe. Vorbim deci de a treia ediție, ieeei! O să dezvăluim treptat detalii din minunatul proiect și credem că anul acesta produsul va fi excepțional, cu un design elegant și funcțional.

Ilustrațiile sunt reprezentative pentru fiecare lună și spun câte o poveste despre biciclete. Andreea, entuziasmată peste măsură, ne-a arătat deja pe unde ne poartă roțile în iulie și în noiembrie. Eu o să vorbesc în articolul ăsta, cum spune și titlul, despre aprilie.

Anul velo începe în aprilie

Pentru mine, aprilie înseamnă noi începuturi, drumuri nemaibătute. În aprilie m-am mutat din București într-un oraș nou, în care sunt mai aproape de rădăcinile mele și de viața simplă, unde singurele viteze cunoscute sunt piciorul omului și roata de bicicletă. Este luna în care am văzut cum înfloresc de pe-o zi pe alta pomii și am semănat grădina. Luna în care am văzut cum se schimbă pădurea sub razele primăverii. Când veverițele sunt pe toate gardurile, iar ciocănitoarele pe toate ramurile. Aprilie este luna când scoți bicla din pod și începi să cutreieri locurile noi. Pentru majoritatea oamenilor, anul velo începe în aprilie, când vremea se încălzește.

Altfel spus, aprilie înseamnă revizia bicicletei tale. Nu uita deci să mergi la un service să ți se verifice cauciucurile, frânele, să ți se ungă lanțul și să ți se lustruiască spițele. Apoi te poți bucura de bicicleta ta tot anul și poți pune în practică ideile pe care ți le povestim în celelalte pagini. Stai pe-aproape!

Calendarul va fi disponibil începând din 24 noiembrie și se va putea comanda, ca și-n anii trecuți, din butic.

1 3 4 5 6 7 40