MAȘINA TIMPULUI: Ouăle

Anul trecut pe vremea asta ne mutasem la țară și aveam patru găini care se ouau cam așa. Anul ăsta ne apropiem de 100 de pui, care vor fi la anul găini. Încă mai cumpărăm ouă de la supermarket.

MAȘINA TIMPULUI: 38

Acum 3 ani ne puneam coifurile pe cap, suflam în fluiere și-n 35 de lumânări. La București, în strada Colței, cu iubire. Mă bucur că sărbătorim și acum împreună, la numărul 38 care devine laitmotiv :) La mulți ani!

ILUSTRAȚIA DE MIERCURI: living cu divan și paravan

divan_paravanNu-mi plac sufrageriile și nu am sufragerie la mine acasă. Când îmi căutam online apartament în Iași mă loveam tot timpul de poze cu sufragerii supraîncărcate, cu mobilă prea mare pentru cutiile de chibrit comuniste, cu canapele imitație de piele și bibliotecă cât jumătate din încăpere.

Acum când toată lumea iese în oraș pentru socializare, cred că rolul sufrageriei este depășit. Unde mai pui că, în toate apartamentele cu două camere, sufrageria este și dormitor pentru o parte din familie.. 

Îmi plac însă sufrageriile veritabile, gândite ca spații de relaxare, în case și apartamente spațioase, tip Haussmann. Nici dormitor, nici birou, nici bibliotecă, nici sală de mese. O cameră largă și bine luminată natural, cu divan, perne, paravan, pereți plini de tablouri și plante în ghivece. Într-o altă viață poate.

DESERT: Tiramisu

tiramisu

De când l-am mâncat prima dată gătit de mama lui Monsieur, tiramisu a devenit desertul meu preferat. De aproape un an, nu mai trece ocazie specială fără tiramisu pe masă. Și cum am ajuns să-l gătesc aproape cu ochii închiși, am decis să inaugurez pe blog o rubrică culinară și s-o deschid cu instrucțiunile pentru acest desert simplu și gustos.

[yumprint-recipe id=’1′]

MOLAR 46

O dată ce-l pierzi pe primul, devii conștient că nu va fi singurul, în timp. Întotdeauna mi-am spus că voi ajunge cu toți dinții în gură la 30 de ani. Nici n-ar fi fost prea greu, dar am amânat trei ani cea mai simplă obturație. De teamă. Dar ce e teama pusă în balanță cu pierderea? Zic eu acum, mult prea târziu…

46 s-a dus azi, într-o oră, cu mult chin din partea stomatologului și zeci de instrumente în gura mea. N-a durut deloc, dar acum doare sufletește. Aviz speriaților de plombe.

COLȚUL DE PE COLȚEA

Mi-ai trimis în dimineața asta un mms cu colțul nostru de pe Colțea. Deci acolo s-a deschis Boromir Pan Cafe. Oare prăjiturile au aroma primei noastre îmbrățișări?

CIZMULIȚELE

Le încalț într-un minut, le descalț în zece, dar, împreună cu umbrela mare și neagră cu nori pe interior, îmi înveselesc zilele ploioase. Sunt cele mai banale cizme de cauciuc. Negre, lipite de picior, cu varf rotund, fără nici un model. Se pictează singure la fiecare ieșire în ploaie, cu stropi și noroi și-mi place să trec cu ele prin băltoace, fără să mă sinchisesc că mă murdăresc.

Mă întorceam de la cumpărături cu gândurile aiurea, la pisoi și puiuți, la Buzău și Paști, în timp ce cizmele treceau vitejește prin toate ochiurile de apă. În mintea mea se trezește un episod din copilărie.

La 8 ani aveam un singur prieten: Adrian Cristian. Eram colegi de clasă, dar prietenia noastră se consuma în timpul liber și, mai ales, în weekend-uri. Viețile ni se derulau în același ritm, aveam aceleași preocupări. Ne băteam, ne uitam la cartoon network în engleză, pentru că el avea cablu, ne făceam temele împreună și eram într-o competiție mai mult sau mai puțin vădită. Cert e că lui i se iertau notele mici, pe motiv că era băiat și era mai agitat și mai neglijent. Dar mie nu-mi păsa, pentru că oricum aveam întotdeauna cele mai mari note și soarta celorlalți mi-era indiferentă. Eu voiam doar să-i mulțumesc pe părinți.

La începutul clasei a doua, ai noștri au găsit c-ar fi bine să ne umple timpul cu noi activități și, pe la începutul lui septembrie, ne-au înscris la cursuri de pian. La proba de admitere trebuia să dovedim că avem ureche muzicală. Ne-am codit și ne-am înghiontit care să dea primul drumul la cântare, până l-a ales profesoara pe el să fie cel curajos. Când l-am auzit că-mi cântă melodia, îmi venea să-l căsăpesc. Nu mai știam un alt cântec la fel de bine, pentru că pe ăsta-l repetam săptămânal la cor și nu voiam să mă fac de râs, așa că am cântat amândoi aceeași melodie. După ce ne-au înmatriculat, n-am mai vorbit cu el toată ziua.

Era un septembrie călduros, dar ploios. Într-o după-amiază, după ore, mergeam spre școala de muzică însoțiți de mama mea și de bunica lui. Pe trotuare și pe marginea străzilor, bălțile erau greu de ocolit. Adrian avea o plăcere aproape animalică să se azvârle în toate și să ridice apa din ele. Uneori îl urmam și eu ca gâsca, dar eram mai rezervată, pentru că știam că aveam să-mi primesc muștruluiala acasă de la mama. Totuși, când îl vedeam cum țopăie în stânga și-n dreapta, nu rezistam tentației. Libertatea era prea atrăgătoare.

Și cum făceam noi competiție de marcat băltoace, o aud pe bunica lui în urma noastră că strigă să încetăm și vine alergând amenințător după noi. Întorc capul și, cum o zăresc alergând, deodată văd că dispare, parcă înghițită de pământ. Mă uit jos și bătrâna, înmuiată până la gât, se ținea cu chiu cu vai de marginile unui canal, acoperit complet de apă. Mama încerca să o ridice anevoie și abia-și abținea râsul. De fapt, nu și-l abținea, se prăpădea și ea, la fel ca noi.

Am traversat strada și-am ajuns imediat la institut. Bineînțeles, arătăm ca doi purcei în salonul maiestuos și clapele pianului se mișcau sub unghiuțele noastre negre, dar s-o fi văzut pe bunică-sa, ca un câine plouat, cum se usca lângă soba de teracotă! Și pe mama cum chicotea…

ATELIER 35 Iași

Chipuri cunoscute. Oameni necunoscuți. Artiști ai orașului artelor. Nenea, ne dați și nouă mingea? Cuza Vodă amintește de Colțea. Intrăm în curțile oamenilor, așa cum făceam la Brașov acum mulți ani. Cărămizi. Trepte lipsă. Mă împiedic. Urc. Tramvaiele huruie în stradă. Vecina lui Carp bate în ușă și iese pe balconul închis. O poză și fugim. O cafea pe care nu ne-o permitem într-un colț de trei persoane. Dragoste pe rusește. Solitudine și cărți. Întâlnire la Casa de Cultură a Studenților, pe ritmuri de tobe și de bas.

TEXPO ART LA BCU IAȘI

broken

One of us is broken, Tammi Minnamarina (Finlanda)

chip

Turcia

imparatie

România

rosu

The encroaching past, Carole Fromenty (Franța)

ite

Ilustrație, Cristina Hîrțescu (România)

ganditori

România

bcu

publique

gratii

Plimbarea de seară a avut o țintă clară azi: vernisajul expoziției Texpo Art. Cu ocazia asta am bifat clădirea BCU pe harta mea personală și subiectivă a Iașiului. Galeriile Regale ocupă ultimele trei etaje ale Fundației și sunt un loc bun de belvedere. Recomand.

Când am aflat despre Texpo Art mi-am amintit de “Sur le fil”, o expoziție de artă textilă pe care-am văzut-o la Lille în 2009. Atunci m-a impresionat un uriaș perete umplut cu goblenuri și m-aș fi bucurat să fie și mama cu mine să-l vadă, că ea se îndeletnicește cu arta asta. Expoziția mi-a mers la suflet și mi-a deschis ochii că poți fi la fel de creativ cu acul și cu ața pe o bucată de pânză, cum ești cu pensula și culorile.

În lucrările expuse la Iași, tehnicile de lucru sunt mult mai diverse, mai moderne și îmbină o grămadă de materiale, cusături și lipituri pentru a sugera o stare, o idee, un vers. De remarcat totuși o oarecare discrepanță între tehnicile românilor, unde parcă predomină firul de lână în carpetele lucrate la război și tehnicile artiștilor internaționali, care introduc în lucrările lor materiale mai neconvenționale, cu imprimeuri, decupaje și tot felul de forme originale.

Expoziția este deschisă între 1 și 25 aprilie 2014 la galeriile de artă BCU Iași.

PLIMBAREA DE SEARĂ

drum_de_tara

manastire_galata

turn_galata

jassy

După ce-am lucrat toată ziua la laptop fără oprire, am deschis Google Maps și-am căutat un cartier pe care nu l-am vizitat până acum, aproape de casă. Am pus imediat degetul pe Galata, mi-am luat aparatul și-am fugit să mai prind puțină lumină.

Una dintre cele șapte coline ale orașului, Galata e o mahala cu case, vile și cocioabe care se-nșiră una lângă alta și se pierd pe poteci neasfaltate, în colb și lătrat de câini.

Biserici, cimitire, pompe funebre. Le întâlnești pe toate în drum spre mănăstire. Urcușul este lin. Trotuar doar pe-o latură a străzii.

Două măicuțe au închis poarta și m-au lăsat cu privirea pierdută pe plăcuța de pe zid: “Mănăstirea Galata. 1582-1584”. Interiorul în altă zi. În seara asta am înconjurat zidul și-am descoperit un nou loc de belvedere peste Jassy. Și un apus timid de primăvară.

Bine e când veniți, rău e când plecați…

…maică. Așa spunea de fiecare dată mamaia lui Monsieur când o vizitam. Și, de fiecare dată când ieșeam pe poartă și ne îndreptam spre gară, simțeam tristețea ei, dar pe mine nu mă durea, pentru că eram cea care pleca spre noi orizonturi, nu cea care rămânea în urmă.

Așa cum fiecare lucru își poartă opusul, bucuria nu se poate fără tristețe, speranțele nu există fără deziluzii, nu e zi fără noapte, viață fără moarte și vizită fără momentul despărțirii.

De fiecare dată când locomotiva intră în gară, îmi apăs tragusurile cu degetele arătătoare. Mă uit după el și, iată-l, cu trenciul lui mult prea subțire pentru codul galben de geruială și cu fularul care se încălzește la gâtul lui, o mică valijoară pe rotile și rucsăcelul care-i poartă întreaga avuție: mac-ul și hard-ul extern. Pășește cu mersul apăsat, ușor legănat și se supără că nu mai alerg ca o domnișoară înaintea lui să-i sar de gât. Imediat zice că nu mă bucur să-l văd și că-și ia bilet de întoarcere pentru a doua zi. Ce știe el!

M-am întors cu vânatul de la Auchan și de la Biblioteca Județeană. Pâine cu brânzeturi și semințe, apă chioară la PET, iaurt de vișine. Schimbarea și Sorgul Roșu ale lui Mo Yan ar trebui să ajungă până în weekend. Pe aragaz șade ibricul cu zaț de azi-dimineață. Eu nu beau cafea. Pe noptieră am un clopoțel din lut ars la Cucuteni și o piesă de Rummy cu numărul 11. Pe chiuveta din baie e un pieptene gri, mic cât un creion. Bagajul lui pe rotile nu mai ocupă tot dormitorul. El nu mai e cu laptopul pe masa din bucătărie, ascultând Radio România Cultural, nici pe pat, în dormitor, încercând să fugă de cicălelile mele.

Am spălat ibricul și-am pus pieptenul, clopoțelul și piesa de Rummy într-o traistă în care mai păstrez câteva tricouri de casă de-ale lui. Sunt puține lucruri aici care amintesc de el. Cred că e bine așa. E bine să de despărțim cât mai mult și mai des. Fără să ne fi dat seama, facem asta de câțiva ani deja. La un moment dat n-o să mai doară. Venim și plecăm, pe rând. În tot acest timp suntem, de fapt, singuri. Degeaba ne agățăm de lucruri și de ființe. Tot ce-mi doresc este ca intersectările noastre să nu fie sterile, ci să aducă valoare existenței noastre.

Când trenul părăsește gara, uneori stau și-l privesc până devine un cerculeț negru la capătul șinelor. Alteori nici n-a fluturat controlorul stegulețul, și-am întors spatele. Uneori plâng. Apoi îmi dai un mms și eu sunt deja la coadă la poștă sau urc spirala de la bibliotecă.

SĂPTĂMÂNA MEMORIEI LA IAȘI

saptamana_memoriei

După mult timp, în weekend m-am bucurat să mai aud franceza vorbită în jurul meu, să trag cu urechea, să-mi aduc aminte.

Concertul de muzică clasică evreiască, cu ocazia Săptămânii memoriei Holocaustului, a venit la fix în perioada asta neurastenică a mea. A fost prima oară când am ascultat pe viu un duet pian-violoncel și mă bucur că soliștii au fost David Bismuth și Sarah Iancu, care au o relație de scenă tare armonioasă cu politețuri și plecăciuni, zâmbete subtile și degete agile.

Cred că cel mai tare m-a impresionat modul în care fiecare instrument îl propulsa pe celălalt, îi oferea ritmul sau liniștea de care avea nevoie pentru a transmite starea și emoția. Iar cu fiecare tramvai care trecea la nici un metru pe lângă noi, sala se cutremura parcă pentru a ne aminti mai abitir istoria pe care o rememoram pe acorduri populare sefardice.

Și așa am mai pus o piesă din puzzle-ul Iași la locul ei: Casa Balș. O frumoasă clădire istorică în care-și desfășoară activitatea Universitatea de Arte. Sala Eduard Caudella a fost arhiplină, contrar ilustrației mele.

În sfârșit. Zăpada ne cântă pe sub tălpi.. ce bucurie! Să avem pașii melodioși și sufletele senine!

PRIMA BANDĂ DESENATĂ

Tocmai am terminat prima mea bandă desenată. Sunt mega entuziasmată! Este prima dată când ilustrez integral digital și, deși a durat o veșnicie, va ajunge la timp acolo unde trebuie. Deocamdată e doar o felicitare, pe baza unei povești scrise de Monsieur, dar deja văd primul nostru roman grafic. Bine, hai, prima nuvelă grafică.

simcute_bd

E amuzant când mă gândesc că omul nu scapă de soarta lui. În 2012 am început un curs de pictură și primul exercițiu a fost să desenez un copac în peniță. Am mâzgălit un minunat baobab, care l-a făcut pe prof să-mi prevadă un viitor în banda desenată :)) Nu l-am luat în serios, dar nici nu pot nega că am tendința să caricaturizez și să aplatizez.

În orice caz, abia aștept să ajung la tipografie să imprim felicitarea. Iei!