OUĂLE LUI VOSGANIAN

Mă simt foarte prost de când am aflat că, din vina mea și a părinților mei, economia țării e pe butuci. Așa că las aci două rânduri despre subiectul fierbinte de azi, cel al producției pentru consumul casnic.

În 2013, părinții mei s-au mutat la țară, undeva în fundul Moldovei, cum mai spunem noi. Le ajunseseră 20 de ani de București la Kilometrul 0 unde, mă scuzați, dar nu mai era un pom; erau doar rahați întinși pe trotuar, gândaci care-ți intrau în casă prin cutia poștală și șobolani care-ți tăiau calea când traversai strada.

Tatăl meu tocmai ieșea la pensie. Mama… ea mai are vreo zece ani de făcut naveta la job-ul de la oraș. Au renovat casa bunicilor și au vrut să ducă o viață campestră, că le-a lipsit, iar orașul i-a îmbolnăvit. Asta înseamnă că viața lor se desfășoară mai mult pe afară unde, din întâmplare, au o livadă, o vie și o grădină cu legume. Încă din primul an au decis să crească și animale pe lângă casă. Unul-doi porci și câteva păsări. C-așa-i viața la țară. Te râde lumea dacă nu ești gospodar, și ce dacă vii de la București?

Între noi fie spus, eu nu am susținut activitatea de creștere a animalelor în ogradă. Am o viziune mai occidentală despre ce înseamnă curtea atunci când stai la casă și despre locul animalelor domestice. Dacă le mănânci, nu le crești acasă, ci la fermă. Nu știu dacă există conceptul ăsta, sau dacă ar fi sustenabil, dar eu aș contribui la o fermă locală cu roadele câmpului meu și o mică taxă lunară pentru a mi se crește perfect natural niște găinușe de ouă și de carne. Adică să fie hrănite și îngrijite corespunzător și să nu mă coste ca la supermarket.

Dar ideea ca săteanul să plătească taxe pentru ca altcineva să-i crească găina ar fi ridicolă pentru țăranul român. Pentru că fix banii sunt problema, altfel și-ar cumpăra cărnița de la raft, țaca-paca. În schimb omul are, ca tot țăranul, un teren care mai produce o grână și poate să hrănească niște înaripate doar cu prețul muncii lui (mai mult sau mai puțin.. nu intrăm în detalii). Să plătești pe altcineva să facă asta în locul tău poate fi nerentabil și descurajant.

Paradoxul e atunci când o găină crescută de tine poate costa mai mult decât dacă ai cumpăra-o din comerț. Să explic de ce, din experiența proprie.

Ai decis să crești găini în ogradă, după sfânta tradiție românească, așa că ai împrumutat din start ouă proaspete de la mai mulți vecini. După ce le-ai marcat față-spate pentru evidența zilnică de răsucit – o acțiune ce parcă prevestește soarta cea de pe urmă a puiului la rotisor – le-ai vârât binișor sub o cloșcă, dacă ai, sau la incubator, dacă-ți permiți curentul. Cum toată treaba cu incubatul este o loterie – unii pui eclozează, alții nu – vei pune la clocit vreo 40-50 de ouă și speri să te alegi cu 25-30 de pui. Peste 21 de zile ți-au ieșit, cu chiu cu vai, niște pui care, de la primul piuit, vor să mănânce.

În general, în primele două luni, oamenii hrănesc puii cu păsat. Unii le mai dau și concentrate, să crească mai repede. Dar motivul pentru care ai mei au hotărât să-și crească propriile păsări și să nu cumpere de la supermarket este tocmai că vor să știe ce au în farfurie și vor să mănânce sănătos. Dacă tot sunt consumatori de carne, măcar să mănânce carne netratată și neinjectată. Așa că au decis să-și hrănească puii perfect natural, deci nu-i „dopează” și cresc într-un ritm mai lent.

După trei luni, cei care-au supraviețuit încep să arate a viitoare găini. Durează cel puțin jumătate de an să-i aduci la maturitate. Timp în care mănâncă. În continuu. Și porumb și grâu și semințe și buruiană și pâine. Cel puțin o pâine pe zi ajunge la păsări. O franzelă costă 1 leu. Dacă faci socoteala, îți dai seama că din ceea ce investești puteai mânca pui shanghai în fiecare zi. În plus, păsările astea mai trebuie și vaccinate, iar uneori tratate, că se mai îmbolnăvesc și nimeni nu vrea să mănânce carne stricată. Trebuie deparazitate, că le umplu păduchii și, în loc să le hrănești pe ele, hrănești paraziți și te trezești cu schelete în coteț. Pentru toate provocările astea e nevoie de bani, timp și muncă.

Ce înseamnă să crești o pasăre în ograda părinților mei? Nu știu cum e la alte gospodării, dar ai mei își cresc păsările cu sufletul. După ce lucrează de la 5 la 17, mama se întoarce acasă și intră schimbul doi la găini. Să le dea extra-mâncare, după ce toată ziua au fost servite de tata. Dacă unele sunt bolnave, le bagă grăunța pe gât până se fac bine. Să le schimbe apa, să vorbească cu ele, să le întrebe de sănătate. Nu exagerez când spun că le crește ca pe niște copii. Toate astea pentru a mânca sănătos.

Ce omite Vosganian din ecuația lui economică sunt forța și timpul de muncă neplătite ale țăranului. Cotețul din fundul curții părinților mei nu produce impozite, dar ar fi chiar ridicol să mai plătească și taxe la stat pentru muncă voluntară. Nu, oul ăla nu e gratis, musiu! Este timpul în care tata strânge găinațul, spală cu furtunul, dezinfectează și culege buruiană, la ore când majoritatea orășenilor nici n-au făcut ochi.

Viața la țară încă este cruntă în România. De aia toată lumea fuge la oraș sau în afară. Pentru părinții mei, asta a fost o alegere, așa vor ei să trăiască. Alții însă nu au de ales.

Tata nu stă pe Facebook și Instagram, deși are tot timpul din lume pentru asta și, cu mica lui pensie, ar putea să participe la economia țării cumpărând ouă de la oraș. Dacă ar sta și el online, poate că ar comenta minunăția asta de știre în locul meu și ar ști să explice mai bine cum stă treaba. Până una-alta însă, cocoșul dă trezirea în fiecare dimineață din coteț, oamenii încă se spală în lighean cu apă din fântână, încălzită pe sobă sau la butelie, își încălzesc casele la foc de lemne și se ușurează în veceul din curte, după ce au mâncat prea multe ouă.

Despre livada, via și grădina de zarzavat, să ne-auzim cu bine când mă întorc de la culesul recoltei.

TARTĂ DE RUBARBĂ

Prima dată am mâncat-o la Paul, într-o seară, acum mulți ani, printre râsete cu sughițuri. Nici nu mai știu dacă mi-a plăcut sau nu, ambianța a fost regină atunci. A doua oară mi s-a făcut poftă de-a dreptul când am văzut-o și mirosit-o vara trecută în bucătăria noastră de la Bruxelles. JB era un artist francez al contrabasului și al blidelor, dar cum nu am cerut și nu ni s-a oferit, am rămas doar cu oceanul în gură. Până am văzut rubarba la supermarket o dată, de două ori, de trei ori și tocmai am primit o tavă pentru tartă cadou de casă nouă. Ohlala, roșcată suplă, nu-mi mai scapi! Rețeta nu poate fi mai simplă, mai ales dacă nu-ți frămânți mâinile în aluat și-l cumperi deja congelat, cum am făcut eu..

Rețetă tartă rubarbă

Rețeta:

 

Print

Tartă de rubarbă

Prep Time 15 minutes
Cook Time 35 minutes
Total Time 50 minutes

Ingredients

Aluat tartă dulce (Linco)

Rubarbă (vreo 2-3 tuburi la o tavă mică)

2 ouă mari

Zahăr (150-200g în funcție de preferințe, mie-mi place dulce)

Lapte (o lingură-două)

Smântână (două-trei linguri)

Esență vanilie (opțional)

Scorțișoară (opțional)

---

Instructions

  1. Întinzi aluatul în tavă. Cele congelate vin la pachet cu folia de copt.

  2. Speli și tai rubarba în cubulețe. Acoperi aluatul cu ele.

  3. Bați ouăle cu zahărul.

  4. Adaugi laptele.

  5. Opțional, adaugi esența vanilie și scorțișoara.

  6. Adaugi smântâna și bați bine.

  7. Încingi cuptorul la 200 de grade.

  8. Torni compoziția peste rubarbă. (Ce bine că s-a inventat spatula de silicon!!)

  9. Dai la foc 30-35 de minute. Dacă n-ai încredere în cuptorul tău, așa ca mine, verifici din când în când să nu se ardă, muți tava mai sus și arzi de nerăbdare când începe să miroasă.

  10. Scoți de la cuptor și lași să se răcească vreo două ore. Asta-i partea cea mai grea.

 

Și pentru că din aluatul congelat mai rămăsese o bucată destul de mare și cuptorul era deja încins, am refăcut rețeta cu o mână de coacăze pe care le-am mai găsit prin frigider, pentru că două tarte nu sunt niciodată prea multe!

Tartă afine

GARSONIERA ȘI ETIMOLOGIA

Am avut anul trecut în Franța revelația originii cuvântului garsonieră. Nici nu e greu, fonetic se distinge clar derivarea substantivului “garçon” cu sufixul “ière”. [gaʀsɔnjε:ʀ] 

Dar echivalentul francez este astăzi perimat, poate pentru că prezintă o nuanță distinctă față de întrebuințarea termenului în limba română. Garçonnière se referă în franceză la locuința unui bărbat necăsătorit. Garçon, nu? Dar de ce locuită de un bărbat? Definiția vine cu o completare: “Locuință de mici dimensiuni închiriată de un bărbat pentru întâlniri galante”. Hehe, ce galant spus!

Iată deci o întrebuințare a spațiului care nu are de-a face de fapt cu locuitul. E și normal. La vremea când se folosea cuvântul, prin secolele XVIII-XIX, garsoniera era locul de escapadă al bărbaților cu situație financiară bună, care-și permiteau să întrețină o femeie în afara căsniciei. Iată de pildă garsoniera în romanul lui Proust Jeunes filles en fleurs:

“Il amenait tous les jours des femmes dans une garçonnière qu’il avait en commun avec deux de ses amis”.

Sau în cazul lui Napoleon, descris de Joseph Turquan în Napoléon amoureux:

“[…] aux Tuileries. On la conduit dans le petit appartment, la garçonnière que Bonaparte avait fait meubler pour les heures où il voulait fuir la tête-à-tête ou la surveillance jalouse de Joséphine.”

Ei, dacă pare că se clarifică puțin lucrurile, hai să aruncăm o privire peste una dintre cele mai vechi definiții ale cuvântului, pe care o găsim în dicționarul Academiei Franceze de la 1798:

Garçonnière = jeune fille qui aime à hanter les garçons.

Vai de noi și de pădurea Mogoșoaia! Deci o garsonieră este o fată care frecventează băieți. Păi da, bărbatul mergea la garsoniera sa, țaca-paca.

Și dacă vrem să ajungem și mai departe cu analiza, vom constata întrebuințarea termenului ca adjectiv de pe la 1176 și avem tabloul complet. Chrétien de Troyes folosește în Cligès adjectivul garçonnière atunci când vorbește de corpul unei femei “care se oferă bădăranilor”. La sfârșitul secolului al XII-lea, adjectivul se transformă în substantiv și denumește explicit o femeie “publică”, “ușoară”.

Avem astfel traseul aproximativ al unui cuvânt prin istoria și moravurile unui popor. Secolul al XIX-lea, marcat de schimbările aduse de industrializare, a răsturnat vechile modele societale atât la nivel urbanistic, cât mai ales în ce privește dinamica relațiilor conjugale, emanciparea femeii etc. Conceptul de garsonieră intră încet în desuetudine și este astăzi înlocuit de uzualul “studio”, pe care îl prefer pentru că mă duce cu gândul la studiu. Dimensiunile reduse ale locuinței înseamnă că totul se află la îndemână, iar relativa imobilitate fizică stimulează concentrarea.

Ce voiam să zic e că ne-am mutat săptămâna trecută într-un bloc de garsoniere. Iar astăzi se fac 4 ani de când am părăsit casa din Colței.

Coltei 2013
Fotografie din timpul mutării realizată de draga mea, Ana Neacșa

 

CUPLUL DIN BAIE

Aseară am intrat la baie să mă spăl pe dinți. Jos, lângă ușă, am văzut un punct negru de dimensiunea unei gămălii. Curând am remarcat că punctul s-a divizat în două punctuluțe. Erau două musculițe.

Asemenea unei planete cu un satelit, una stătea nemișcată și cealaltă roia în jurul ei. Și cea care se mișca în continuu, tot încercuind-o pe cealaltă, mă gândeam, o curtează așa cum vezi la Nat Geo. Cu piciorușele mici, dar rapide, se îndepărta puțin și se întorcea să-i dea târcoale.

Tot privindu-le, peste câteva minute observ că satelitul făcea când și când eforturi să-și miște planeta, împingând-o și trăgând-o după el. Dar ea rămânea la fel de placidă. Cu aripile ușor desfăcute într-un v minuscul, părea strivită. Satelitul gonea într-o disperare surdă, fără odihnă, vreme de câteva degete, se lovea de câte un reziduu uman (vreun fir de păr) și se întorcea să tragă de planeta lui moartă și s-o orbiteze ca-ntr-un dans tribal de resuscitare.

În lumea insectelor nu există smurd, dar se pare că există sentimente atât de puternice, încât nu pot decât să plâng de bucurie la ideea că într-o altă viață m-aș putea incarna într-o creatură atât de mică și tot să cunosc iubirea fără margini.

MAȘINA TIMPULUI: Aniversare cu plimbare

Anul trecut în ziua a 17-a a lui octombrie a fost o duminică cu soare. Am luat pe la prânz autobuzul și-am mers să vedem Tête d’Or pentru că-ți spusesem că m-aș putea pierde o zi întreagă în sere, iar tu auziseși la radio că e o expoziție de dovleci.

Sediul ne-a lăsat rece, dar tot ai pus o poză pe Facebook cu Interpolul care era la doi pași de parc; a strâns 8 like-uri. Am văzut în ordine cronologică: un cerb cu niște excrescențe ca niște tumori în loc de coarne, cei mai mari dovleci, de sute de kilograme și serele, ah, serele care mărturisesc despre diversitate, adaptare și lupta crâncenă pentru supraviețuire.

Afară veverițele dădeau alunele de-a dura și ne-am oprit să le pozăm, apoi mi-ai luat un noisette din gara trenulețului și-am mers la muzeul de artă contemporană să vedem a treia expoziție a bienalei. Am ieșit cam amețiți, dar ne-am dezmeticit în Cité Internationale despre care auzisem la cursul meu de cultură și ți-am povestit conceptul original al lui Tony Garnier.

Apoi ne-am luat de mână pe aleea asta. Cu soarele de 17h43 direct în ochi, pășeam spre viața blândă cu entuziasmul unui nou început, lăsând în urmă o istorie de 9 ani și 7 luni.

VECEUL DIN FUNDUL CURȚII

Acum mulți ani, când am fost la Viena, am descoperit că existau în orașul ăsta maiestuos toalete publice unde puteai asculta pe fundal muzică simfonică, pentru desfătarea mațului. Aici, la părinți, avem veceu cu simfonie de curci.

Tata dă zilnic drumul păsărilor prin curte și grădină — în ciuda cotețului cu terasă confort sporit pe care l-a construit pentru ele. Dar altceva voiam să zic. O dată slobode, spre deosebire de găini, curcile nu se risipesc, ci se deplasează în formație, militărește, ca un stol terestru. Și uneori se nimerește să patruleze toate pe lângă veceu și să ciugulească pe-acolo într-un gângurit continuu, întrerupt de câte un sunet scurt și înalt, ca un sughiț, asemenea sclavilor care cântau laolaltă pentru a menține ritmul muncii pe plantație.

Nu de puține ori, prezența și cântecul lor îmi fac sarcina de a merge afară în frig ca să mă ușurez.. puțin mai ușoară.

Ziduri

De când locuiesc în vârf de colină trec aproape zilnic pe lângă zidurile vechi ale orașului și le privesc cu nesaț. Piatră peste piatră, puse de mâna omului, șlefuite de ploi, mușchi și plante crescute din crăpături și întinzându-și tulpinile spre cer, orificii pentru scurgerea ploilor.

Apoi mă întreb dacă în scorburile alea își lăsau îndrăgostiții bilețele pasionale și mă pun pe visat. Și mă gândesc cum stabileau în care scorbură să-și paseze corespondența, furișatul la orele târzii pentru a căuta câteva cuvinte care să le aline inimile și dorințele. Bucuria de a da de hârtiuță sau neliniștea care le făceau capul să se învârtească dacă nu găseau nimic. Întrebarea dacă nu cumva au greșit scorbura și le verificau atunci pe toate doar pentru a fi înțepați de un păianjen morocănos că a fost trezit din somn.

Da, colinele Lyonului flancate de ziduri înalte, pe care se cațără azi veverițe cu provizii și șopârle ce fac să foșnească frunzele și coțofene, nenumărate coțofene care se trezesc cântând la 4 dimineața.

Tant de forêts

Tant de forêts sacrifiées pour la pâte à papier des milliards de journaux attirant annuellement l’attention des lecteurs sur les dangers du déboisement des bois et des forêts.

~ Tant de forêts, Jacques Prévert

SUB ACOPERIȘ

De când locuiesc la mansardă am învățat două lucruri.

1. Nu e nimic boem în a-ți cultiva o cocoașă și a da zilnic cu capul de bârne atunci când vrei să te ridici din pat.
2. Nu e zi în care să nu intre în grotă câte o muscă, libelulă, țânțar sau altă înaripată care apoi vrea afară și se lovește de geamul LARG deschis într-o disperare bâzâită. De unde deduc că direcția tot înainte nu este decât deviza “șoimilor patriei”, iar insectele nu știu decât refrenul capitalist “tot mai sus”.

O versiune mai estetizată de la veteranul mansardelor pariziene, domnul Baudelaire:

Les deux mains au menton, du haut de ma mansarde,
Je verrai l’atelier qui chante et qui bavarde;
Les tuyaux, les clochers, ces mâts de la cité,
Et les grands ciels qui font rêver d’éternité.

~ Paysage, Charles Baudelaire

MARSUINUL

Azi am descoperit marsuinul, o creatură marină cu zâmbetul cât casa. Mulțumesc, Mark Twain. Acum musafirii mei dau cu nasul de el când întră la mine în bârlog și se înseninează instant.

simcute_marsuin

Și tot Twain zice că liliacul e cea mai plăcută creatură la atingere, moale și mătăsos. Așa că de dimineață stau și mă frământ cum fac să găsesc un liliac la Lyon care să stea la mângâiat. Vreau pufoșenie cu aripi!

TREI ÎN TANDEM

Trei în tandem: intro

Partea bună a faptului de a avea un blog părăsit este că pot publica aici fotografii imediat ce-am pictat o comandă. Destinatarul n-are să le vadă, nu stric surpriza.

Au trecut vreo doi ani de când am pictat ultima bicicletă. Pentru Corina și Liviu am desenat mai multe de-a lungul timpului și mi-e dragă evoluția lor reflectată în ilustrațiile mele. În prima felicitare i-am făcut doi copii pe-o tricicletă. A doua a fost invitația lor de nuntă, doi tineri frumoși pe o bicicletă.

2peobicicleta

A treia anunța sarcina ei, doi tineri în tandem, entuziasmați.

2intandem

A patra e așa. M-am inspirat din pozele lor, sunt mereu cu zâmbetul până la urechi.

3intandem_acuarela

Cu ocazia asta am testat un set de creioane colorate care se comportă ca acuarelele. Nu le recomand pentru ilustrații de mici dimensiuni, nu poți profita de efectul lor pe detalii cât firul de praf. De fapt mi-am dat seama că tot pictez pe format A6 de atâta vreme și e tare constrângător la nivel de tehnică. Iar culorile mele sunt foarte șterse și cenușii. M-am gândit azi la personajul Laurent al lui Zola din Therese Raquin, la cenușiul paletei lui care prevestea un suflet sumbru. Griul continuă să predomine și în picturile mele, dar scaunul copilului a fost pentru mine o mică victorie, o răbufnire a exuberanței și a liniștii pe care o cultiv de la începutul anului.

În orice caz, în continuare prefer să schițez decât să ilustrez în culoare. Ce să fac, sunt o femeie tare serioasă, îmi plac creioanele grafit mai mult decât creioanele colorate… dar mă tratez.

3intandem_schita

CÂND NOROCUL ÎȚI VORBEȘTE

Așteptam verdele la semafor cu 9 litri de apă în brațe. Din senin, în mintea mea se derula scena de acum câteva săptămâni, când un negru a parcat chiar în fața mea pe trotuar și m-a obligat să-l ocolesc pe stradă. Nici un pardon, scuze, doar a mormăit ceva când am trecut pe lângă el. Peste două minute, omul a încetinit mașina în dreptul meu și m-a întreabat “Vouleuz-vous que je vous avance un peu sur votre chemin?”. Exact vorbele lui îmi răsunau în minte când s-a făcut verde.

Traversez, iar în fața mea, pe trotuar, oprește o mașină. Se deschide portiera, o familie tânără și veselă. Mama mă întreabă cu harta în mână cum pot ajunge la Bellecour. În inspirație de moment le spun că nu cunosc deloc traseul în calitate de șofer, dar că le pot arăta drumul de la căminul în care locuiesc. Abia când cobor din mașina lor și le urez drum bun îmi amintesc gândurile de la semafor.

Exact ca acum mulți ani când mergeam spre pasajul de la Universitate să duc la loto niște lozuri necâștigătoare pentru extragerea televizată, iar în mintea mea o voce spunea “Și acum voi câștiga premiul cel mare!”. Peste o săptămână tata mă striga să-mi spună că Andrei Duban mi-a extras lozul și-am câștigat două milioane.

Coincidență sau destin, norocul meu nu vine niciodată în vizită neanunțat.

1 2 3 40