AM FOST LA ȚARĂ

Ce să zic. La câţi pensionari sunt în Bucureşti, eu n-am găsit nici unul pentru interviul meu de istorie orală; aşa că am mers la ţară, la mamaia.

Nu au fost evenimente ieşite din comun. Dar drumul până acolo şi casa bunicii m-au întristat. Trenul personal care ajunge în satul Lieşti e plin de navetişti: bărbaţi care duhnesc a alcool şi sudoare. Oameni simpli aş zice, care nu ştiu altceva decât muncă, neveste şi copii; pentru că nimic nu se întâmplă în aceste comune uitate de lume. Eveniment este atunci când mai pleacă cineva în Italia. Că apoi trimite bani familiei rămase şi, imediat răsare o vilă în locul cocioabei strămoșești.

Casa bunicii nu s-a schimbat deloc. Diferenţa se vede însă în grădină şi în oameni. Când era tânără, mamaia planta flori şi pomi în grădină şi avea grijă de ele în fiecare zi. Seara mirosea mereu a regina nopţii şi a narcise când ieşeam în curte să mâncăm. Acum miroase a praf, iar curtea a rămas trist de pustie.

Înainte nu trecea zi în care să nu vină oameni în vizită la mamaia să stea la poveşti. Acum vin doar când au nevoie de ceva, ca mine…

Mă bucur însă că am mers. Cu ocazia interviului am descoperit o parte a tinereţii bunicii, pe care altfel n-aveam cum să o aflu. Dar îmi place şi să cred că viaţa ei nu ocupă numai trei ore de bandă înregistrată sau 20 de pagini cu liniuţe de la capăt.

Mi-am făcut tema.