CUPLUL DIN BAIE

Aseară am intrat la baie să mă spăl pe dinți. Jos, lângă ușă, am văzut un punct negru de dimensiunea unei gămălii. Curând am remarcat că punctul s-a divizat în două punctuluțe. Erau două musculițe.

Asemenea unei planete cu un satelit, una stătea nemișcată și cealaltă roia în jurul ei. Și cea care se mișca în continuu, tot încercuind-o pe cealaltă, mă gândeam, o curtează așa cum vezi la Nat Geo. Cu piciorușele mici, dar rapide, se îndepărta puțin și se întorcea să-i dea târcoale.

Tot privindu-le, peste câteva minute observ că satelitul făcea când și când eforturi să-și miște planeta, împingând-o și trăgând-o după el. Dar ea rămânea la fel de placidă. Cu aripile ușor desfăcute într-un v minuscul, părea strivită. Satelitul gonea într-o disperare surdă, fără odihnă, vreme de câteva degete, se lovea de câte un reziduu uman (vreun fir de păr) și se întorcea să tragă de planeta lui moartă și s-o orbiteze ca-ntr-un dans tribal de resuscitare.

În lumea insectelor nu există smurd, dar se pare că există sentimente atât de puternice, încât nu pot decât să plâng de bucurie la ideea că într-o altă viață m-aș putea incarna într-o creatură atât de mică și tot să cunosc iubirea fără margini.

MAȘINA TIMPULUI: Aniversare cu plimbare

Anul trecut în ziua a 17-a a lui octombrie a fost o duminică cu soare. Am luat pe la prânz autobuzul și-am mers să vedem Tête d’Or pentru că-ți spusesem că m-aș putea pierde o zi întreagă în sere, iar tu auziseși la radio că e o expoziție de dovleci.

Sediul ne-a lăsat rece, dar tot ai pus o poză pe Facebook cu Interpolul care era la doi pași de parc; a strâns 8 like-uri. Am văzut în ordine cronologică: un cerb cu niște excrescențe ca niște tumori în loc de coarne, cei mai mari dovleci, de sute de kilograme și serele, ah, serele care mărturisesc despre diversitate, adaptare și lupta crâncenă pentru supraviețuire.

Afară veverițele dădeau alunele de-a dura și ne-am oprit să le pozăm, apoi mi-ai luat un noisette din gara trenulețului și-am mers la muzeul de artă contemporană să vedem a treia expoziție a bienalei. Am ieșit cam amețiți, dar ne-am dezmeticit în Cité Internationale despre care auzisem la cursul meu de cultură și ți-am povestit conceptul original al lui Tony Garnier.

Apoi ne-am luat de mână pe aleea asta. Cu soarele de 17h43 direct în ochi, pășeam spre viața blândă cu entuziasmul unui nou început, lăsând în urmă o istorie de 9 ani și 7 luni.

VECEUL DIN FUNDUL CURȚII

Acum mulți ani, când am fost la Viena, am descoperit că existau în orașul ăsta maiestuos toalete publice unde puteai asculta pe fundal muzică simfonică, pentru desfătarea mațului. Aici, la părinți, avem veceu cu simfonie de curci.

Tata dă zilnic drumul păsărilor prin curte și grădină — în ciuda cotețului cu terasă confort sporit pe care l-a construit pentru ele. Dar altceva voiam să zic. O dată slobode, spre deosebire de găini, curcile nu se risipesc, ci se deplasează în formație, militărește, ca un stol terestru. Și uneori se nimerește să patruleze toate pe lângă veceu și să ciugulească pe-acolo într-un gângurit continuu, întrerupt de câte un sunet scurt și înalt, ca un sughiț, asemenea sclavilor care cântau laolaltă pentru a menține ritmul muncii pe plantație.

Nu de puține ori, prezența și cântecul lor îmi fac sarcina de a merge afară în frig ca să mă ușurez.. puțin mai ușoară.