REALISMUL LITERAR

Semestrul ăsta la Literatură universală am avut 6 ore de curs și 6 de seminar în care am trecut rapid prin istoria curentului și-am prezentat sumar la seminar câte o operă a reprezentanților de seamă din Franța, Anglia, Rusia și România.

Pentru examen am scos ideile teoretice principale din Le réalisme et le naturalisme dans la littérature et dans l’art (link către volum în subsol) și le las aici pentru cei care vor să consulte și altceva în afară de Wikipedia.

“L’artiste véritable ne voit pas la réalité telle qu’elle est, mais telle qu’il est. Il y met de soi et, en la regardant, il la transfigure” (Alfred Tonnellé)

– Realismul s-a născut ca doctrină și s-a manifestat ca sistem în secolul XIX, chiar dacă are rădăcini în Antichitate și Evul Mediu

– Spre deosebire de idealiști, care pleacă de la un ideal absolut, fantezist, realiștii se bazează pe observație și experiență reală

– Autorii realiști pun laolaltă în opera lor grandoarea și mediocritatea, extraordinarul și banalul, virtutea și corupția/viciul, frumusețea și urâtul

– Realismul copiază realitatea fără retușuri

– Realismul caută fragmentarul, particularul, nu imaginea de ansamblu. În loc să prezinte grandoarea, idealul, versiunea înfrumusețată, arată ambele fațete fără a privilegia nici una

– Două tipuri de realism: didactic (care servește aspecte ale moralei, religiei, științei, filozofiei; cu deviza “arta pentru educație”) și indiferent sau naturalism (care copiază pur și simplu natura pentru plăcerea imitației, a reproducerii; cu deviza “artă de dragul artei”)

– Putem vorbi de realism în artă din cele mai vechi timpuri. Plăcerea imitației (vezi Aristotel) a dat naștere celor mai fidele reproduceri ale realității în culturile antice elenă și romană. Tradiția imitației a fost apoi înlocuită de idealismul lui Sofocle

– În literatura Evului Mediu, mijloacele realiste erau folosite exclusiv pentru a instrui cititorul în spiritul religiei catolice

– Artiștii realiști nu aveau altă intenție decât să reproducă realitatea cu instrumente de precizie, fără a adăuga sau a omite nimic

REALISMUL DIDACTIC

– În Anglia, tendința moralizatoare este omniprezentă în greve, revolte de stradă, în romane. Reprezentanții de seamă ai literaturii realiste engleze sunt Dickens și Thackery, care descriu în cele mai mici detalii aspectele vieții cotidiene, fizionomia, moravurile, ticurile oamenilor etc.

– George Eliot găsește procedeele realiste utile doar în măsura în care fac apel la morală și mărturisește că admiră picturile olandeze înțesate de oameni respingători tocmai prin calitatea lor de a reproduce cu exactitate realitatea, pentru realismul lor care amintește de monotonia existenței, mult mai apropiată de omul simplu decât faptele de vitejie, tragismele și alte scene de viață eclatante

– Idealiștii au răspuns cu indignare la acest principiu al empatiei care guvernează preferința pentru realism, argumentând că e de preferat să țintești spre culmi decât să-ți pierzi vremea cu aspectele vulgare ale existenței

– Realismul englez este unul dominat de imaginea clericală

– Realismul rus este supus rigorii creștinismului. Simpatia este marele merit al autorilor ruși, simpatie sinceră, izvorâtă din milostenia creștină și care se reflectă prin dragostea de oameni. Dostoievski mărturisește că a căutat viața în realitate și nu în visele imaginației și că a ajuns astfel la sursa vieții

– Romanele dostoievskiene își găsesc sursa în faptele apostolilor și caută să convertească mulțimile, să stârpească răul și să găsească sens în suferință

– Realismul moralizator, specific rusesc, nu este prea răspândit în literatura franceză. La originea Realismului francez stă filozofia pozitivistă. Scopul este utilitatea, învățarea, formarea oamenilor

NATURALISMUL

– Își trage originile din poeții școlii parnasiene, romancierii și dramaturgii “artei de dragul artei”, pictorii impresioniști. Poeți precursori: Théophile Gautier, Baudelaire; romancieri: Balzac, Flaubert, Stendhal, Mérimée; pictori: Courbet.

– Principiul conductor: arta nu ține de nici o filozofie, religie, morală. E artă și e suficientă, totul se permite. Autorul nu este responsabil în fața criticii decât din punct de vedere artistic și literar, restul nu contează. Acest principiu este exprimat de Flaubert și discipolii săi prin fraza: “orice operă care afișează o preferință încetează să mai fie artistică”. Théophile Gautier la rândul lui spune că Muza artistului este liberă și nu trebuie să i se impună nici o idee, nici o doctrină, pentru că se va răzbuna pe poet

– Naturalismul caută plăcerea, în vreme ce realismul didactic utilitatea. Amândouă se sprijină pe principiul exactității reprezentării. Ambele condamnă imaginația. Zola afirma că umanitatea a cunoscut deja două epoci: una a sentimentului, cealaltă a rațiunii și că e momentul să intre în cea de-a treia, a experienței

– Realismul se inspiră din științele exacte. Asemenea savantului, romancierul se angajează în observarea experiențelor care servesc la a emoționa, a arăta prin istorii diverse succesiunea faptelor și determinismul lor

– Realismul pozitivist nu este decât aplicarea metodei experimentale în studiul omului și al naturii. Se ridică barierele între artă și știință, iar prima este influențată decisiv de a doua

Observația și documentarea/informarea, metodele de lucru realiste, se fac direct prin observarea vieții, sau prin erudiție, consultarea documentelor științifice

– Personajele romanelor realiste sunt dublura unor oameni reali cunoscuți de autori, în timp ce romanul nu e decât dezvoltarea unui fapt divers, al unui subiect de conversație sau al unui proces. Este, de pildă, cazul lui Charles Bovary, copie a unui elev al tatălui lui Gustave Flaubert

– Despre munca de documentare, Victor Hugo declara că în Ruy Blas nu există detaliu, cifră, loc care să nu fie conform cu realitatea și că toate detaliile de istorie și de viață domestică trebuie studiate și reproduse riguros.

– Gustave Flaubert lasă mărturie în corespondența sa despre munca titanică de cercetare pe care-o derula în biblioteci și muzee. Adeseori, pentru documentare, se deplasa în alte orașe sau alte țări

– În vreme ce realistul artei pentru artă caută subiectele în evenimentele cotidiene (îl putem numi realist de salon, rafinat, parfumat, elegant, cu manșete curate), realistul dogmatic își desfășoară activitatea într-un cabinet, laborator, amfiteatru, cu mânecile suflecate și bisturiul în mână, gata să disece informația

– Maxime du Champ face elogiul invențiilor moderne, al progresului tehnic ca sursă de inspirație, în detrimentul temelor și motivelor Antichității și împotriva eroilor greci sau ai Evului Mediu

– Proudhon afirmă la rândul lui că propagarea acelorași modele istorice și mitologice relevă lipsa de originalitate a autorilor și întreabă “Vous qui prétendez représenter Charlemagne, César et Jesus lui-même, sauriez-vous faire le portrait de votre père?”

– Mediile privilegiate de literatura realistă sunt natura și spațiul industrial. Dacă prima ediție a dicționarului Academiei Franceze refuza să accepte termeni specifici meseriilor, pe care Thomas Corneille i-a inventariat într-un vocabular separat, abia Enciclopedia lui Diderot avea să se ocupe pentru prima dată de consemnarea muncilor și ocupațiilor. Două secole mai târziu, Realismul revendică subiecte specifice științei. Maxime de Champ scrie versuri despre locomotivă, Prudhomme descrie în versuri barometrul, în romane își fac apariția atelierele, uzinele, magazinele, muzeele, librăriile etc.

– Omul nu mai este decât unul dintre miile de piese care alcătuiesc lumea. Portretul lui nu mai reprezintă decât o scurtă descriere din ansamblul universal. Aspectele cele mai intime ale vieții materiale sunt înfățișate cu lux de detalii în romanul realist, precum obiceiuri alimentare și vestimentare, însă întotdeauna raportate la tipul de personaj. Portretul fizic furnizează și el întotdeauna indicii despre natura sufletului. Organismul uman furnizează material de studiu prin diversele sale boli (epilepsie, ftizie, isterie, delir), care interesează mai mult pe autor decât organismul sănătos și care le înfățișează ca pe niște gravuri ale patologiilor (vezi Dostoievski, Flaubert).

– Superioritatea realismului rus constă în psihologia personajelor. Romanul realist rus se impune în fața celui francez prin explorarea durerii, a emoției și a misterului. Realismul rus își trage seva din moralitate și religie, care îmbracă toate formele: credința în iertare și vindecare prin durere, dragoste pentru celălalt, simplitate, pace interioară

– Realismul recunoaște importanța banalului, a faptului divers pe care-l pune pe aceeași treaptă cu extraordinarul. Personajele se încadrează în tipologii recognoscibile, influențate profund de mediu (determinism social)

Consultă documentul în original: Le réalisme et le naturalisme dans la littérature et dans l’art, David-Sauvageot, A.

AM AVUT O PASĂRE

Când ne-am mutat în casa din Colței, am luat-o cu tot felul de moșteniri: reviste Magazin Istoric, un platou cu fructe de toamnă, zeci de tablouri înrămate – unele dintre ele parcă erau din reședința lui Ludovic al XIV-lea – gândaci și șoareci pe care i-am cunoscut ulterior și o pasăre împăiată, suspendată pe un perete din vestibul.

Pasărea aia vorbea de alte timpuri și alți proprietari, iubitori de vânătoare sportivă, poate niște nobili bucureșteni de secol XIX, cu moșii la țară. Nu știu de când stătea acolo, dar când am luat-o în mâini pentru prima dată, nu m-am mai oprit din strănutat. Abia i se mai distingea coloritul de praful strâns cu anii. De două ori mai mare decât capul meu, pesemne era vreo acvilă, dar n-aș putea spune cu precizie, nu m-a pasionat niciodată zoologia.

După ce ne-am instalat cu toată avuția noastră de familie tânără și strângătoare, care a pornit de la nimic, am decis să păstrăm păsăroiul, să-l curățăm și să-l lăsăm la locul lui. Copil de șapte ani, eram fascinată cât de reală părea, cu penele-i atât de fine, pe care țin minte că-mi plăcea să le mângâi și care-mi aminteau de găinile mamaiei. Așa că, sub pretextul că o șterg de praf, o tot dădeam jos din cui și-i netezam fulgii minute bune, compătimind-o pentru soarta ei.

Dar exista și un aspect tabu la fetișul ăsta al meu: ochii. Deschiși, mici, ușor stafidiți și întunecați, îi ocoleam de parcă în ei se aflau toate tristețile lumii și mă temeam că au să mă mustre. Și totuși ochii mă atrăgeau cel mai mult, pentru că ochii vii erau atât de comuni și neinteresanți, pe când ai ei mă fascinau prin fixitate și lipsa oricărei licăriri. Îmi vorbeau dintr-o altă lume și-mi înghețau sufletul. Prin urmare, imediat ce-i priveam, o puneam în cui, făceam cruce, mă închideam în cameră și n-o mai atingeam câteva zile.

Nu mai știu ce s-a întâmplat cu ea, dacă a luat drumul podului sau al ghenei dar, într-o zi, în locul ei a apărut o poză înrămată cu o fetiță de 6 ani cu ochi rotunzi, lucioși și un zâmbet fără dinți, îmbrăcată cu o rochiță pe care scria “Time to sleep”. Și a rămas acolo 20 de ani să întâmpine musafirii casei din mica ei colivie.