VIAȚA LA ȚARĂ: Sfârșit de decembrie la părinți

decembrie7

Sfârșit de an, început de iarnă. Deja pot spune că am văzut noul nostru habitat rural în toate anotimpurile. Și, dintr-o dată, întrebarea care este anotimpul tău preferat mi se pare absurdă și nedreaptă.

Pădurea e magică mereu, că e verde, arămie sau albă. Știu că acolo tot timpul e viață, în inima ei, în scorburile copacilor, pe crengi, în sol, în grote.

Observ cum evoluează natura și înțeleg măreția creației și perfecțiunea ei. Instinctele de apărare și de conservare – care au murit în mine o dată cu viața mea închisă într-o cutie de bloc – se trezesc și trag semnale de alarmă. Asta este viața așa cum îmi este înscrisă în ADN. N-am cunoscut-o până acum, am trăit departe de ea, după alte legi, în care vremea e la televizor, la finalul buletinelor de știri și în statusuri pe facebook. Încercam să trăiesc o primăvară perpetuă și mă întrebam de ce, uneori, eram tristă, din senin. Și dădeam vina pe vreme, în loc să-mi dau seama că vremea e așa cum trebuie să fie, dar eu n-o accept și nu mă adaptez la ea.

Acum trăiesc un început de iarnă rece. Cuvintele cheie sunt adăpostprudențăregenerare. Urmează trei luni de alimentație cumpătată, de visare și planificare, de somn și de căldură în familie. Totul în jur e magic pentru ochi și pentru inimă. Totul este exact așa cum trebuie să fie. Iar eu primesc, mă bucur și dau mai departe.

decembrie2

decembrie12

decembrie10

decembrie5

decembrie1

decembrie13

decembrie8

decembrie11

Mai sunt câteva zile până în 2014. Calendarul e pregătit să întâmpine magia fiecărui anotimp, cu ilustrațiile noastre velo care te poartă, ca gândul, în locuri minunate, mai mult sau mai puțin îndepărtate.

CERCEI VULPI

cercei_vulpi

În martie am pictat vulpi să-și pună fetele la urechi. În aprilie am văzut pentru prima dată o vulpe adevărată în mediul ei natural. Mult mai mică decât mi-am imaginat, părea o pisică roșcată, cu bot de câine. S-a ferit din calea autobuzului, dar n-a fugit. S-a oprit pe marginea drumului și ne-a privit cum ne-am îndepărtat în pădure. Simpatice creaturi. Un frumos suvenir printre amintirile mele din 2013.

Dacă sunteți departe de pădure, găsiți vulpițe la mine în shop.

CONCURS VELOCALENDAR 2014

giveaway_calendare

De astăzi într-o săptămână vine moșu’. Așa că te ajutăm să scapi de un cadou de pe listă și punem la bătaie un velocalendar. Pentru tine sau pentru prietena ta biciclistă. Sau, de ce nu, prietenul tău biciclist (mi-a șoptit cineva că anul acesta calendarul nu-i atât de “girlish“).

Concursul se derulează pe facebook, iar regulile sunt simple. Avem 12 luni, 12 ilustrații pictate de mânuțele noastre. Toate ne plac la fel de mult, dar, oameni suntem și, unele ne încântă simțurile mai tare, din diverse motive.

CE TREBUIE SĂ FACI?

1. Răsfoiește albumul cu lunile aici.
2. Alege luna preferată și dă-i share PUBLIC pe wall-ul tău.
3. Motivează-ți alegerea. De ce-ți place cel mai mult?

CE CÂȘTIGI?

Un velocalendar 2014 de birou sau de perete, la alegerea ta. Pentru tine sau să-l faci cadou.

Concursul durează până vineri, 20 decembrie, ora 24:00.

Succes!

MANUEL

umbre

Primul lucru pe care l-am remarcat la el a fost modul în care pronunța cuvintele. Eram bucuroasă că vorbea engleza – mulți spanioli nu practică sportul ăsta – dar, în penumbra holului în care am făcut cunoștință, îmi părea un tip mai degrabă pedant

Apoi am intrat în apartament. Spațiu deschis și aerisit, cu bucătărie și baie în stânga, sufragerie și salon în dreapta. Pe mijloc, o scară din fier care ducea undeva, jos. I-am întins sticla de vin, mai mult pentru a scăpa de ea și atunci am văzut: Manuel avea doar mâna stângă. Iar mâna stângă avea doar vreo patru degete și alea diforme. Iar acel “Thank you”, spus cu jumătate de gură, nu era din cauză că nu-i plăcea vinul, ci din cauză că gura lui era ușor strâmbă și arcuită în jos.

În timp ce-mi lăsam rucsacul să alunece pe lângă canapea, gândurile fugeau involuntar la Quasimodo și alte personaje pitorești din literatura pentru copii. “Am o saltea liberă, dacă e în regulă”, îmi spusese cu vreo două ore în urmă pe grupul emergency couch request Malaga.

Manuel mă salvase de la o noapte de moțăit în gară. Dar oare cum de nu observasem toate lucrurile astea în poza de profil care, de pe telefonul mobil, îmi înfățișa un latino lover? Am început să vorbim, despre mine în principal, scopul și durata vizitei, călătoriile mele, istoria vieții mele. În tot timpul ăsta, gura mi se usca și ochii mi se plimbau pe fiecare obiect din încăpere, pentru a evita contactul vizual cu ființa din fața mea.

Când s-a lăsat tăcerea și n-am știu ce să mai povestesc, Manuel mi-a spus că se bucură să cazeze oameni și că doar așa a putut să-și facă o grămadă de prieteni. Tot așa și-a întâlnit și iubita. Couchsurfing îl ajutase să scape de handicapul cu care, altfel, se lupta în viața socială. Manuel avea sindromul Moebius.

“Oamenii nu știu când zâmbesc, dar eu o fac mult și des”, mi-a spus el. “Am un mușchi facial în minus, dar sunt un om fericit”, a continuat, cu buzele abia mișcându-se, trase în jos, ca atunci când Droopy zice că e fericit.

În timp ce vorbea, își ținea mâna stângă chircită, lângă inimă. Am fost curioasă cum se întreține de unul singur. Mă așteptam să aibă ajutor de la familie. Nu. Manuel era independent de ani buni. Îmi zice “Probabil că ți-am făcut cu mâna când ai aterizat. Dar nu m-ai văzut, că eram în turnul de control”. Cred că după ce mi-a spus asta a zâmbit… Era, într-adevăr, o glumă bună.

Pesemne că trecuse de miezul nopții când am început să coborâm scările. Cu fiecare treaptă se făcea parcă mai frig. Lumina era albă și rece la demisol. Pe mijlocul camerei, o saltea gonflabilă deja umflată. Manuel mi-a adus câteva pături și m-a ajutat să le întind. Mai mult mă încurca și mă simțeam jenată, dar el era politicos. M-am bucurat când am aflat că aveam baie proprie și, după ce mi-a urat noapte bună, am mers să mă împrospătez. M-am spălat rapid cu apă rece, cât să-mi piară somnul.

Totul era sloi, de la pardoseală la așternuturi. În colțul stâng al camerei se găsea biroul lui Manuel. Un minunat iMac era rege acolo și aveam voie să-l folosesc pentru a-mi descărca pozele și a folosi internetul. Lângă calculator, un teanc de reviste de fotografie. Alături, trei pietricele pe care scria că viața e frumoasă și un post-it galben cu o față zâmbitoare.

Am adormit cu greu, fără să știu cum să procesez toate informațiile. Oboseală, emoții și o ușoară teamă. Cu o noapte înainte dormeam în cameră cu Clara și Xavier în Zaragoza, după ce petrecusem ore bune în Irish Pub cu beri la 1 euro și luasem la rând câteva baruri de tapas…

Manuel a plecat devreme și mi-a lăsat un rând de chei. Când lumina a început să inunde casa, am observat că pereții erau plini cu mesaje pe care Manuel și le lăsase la vedere. Versuri, citate și, mai ales, fețe zâmbitoare. Inițial am zâmbit. Apoi am simțit toată durerea acumulată în acele bilețele galbene. Iar când am intrat în baia de la etaj, mi s-a strâns sufletul pe loc. Oglinda era scoasă cu totul din perete. Am făcut duș fierbinte și am ieșit în oraș.

Seara am gătit împreună o salată de legume pe care am digerat-o cu greu. Noroc că mai aveam și sandvișurile mele. În timp ce mâncam, Manuel mi-a povestit despre marea lui pasiune: fotografia. Cu un an înainte fusese într-un safari unde făcuse niște poze superbe, iar acum plănuia o călătorie în America de Sud pentru a fotografia triburi aborigene. Aparatul părea foarte greu între degetele lui subțiri, dar îl mânuia cu grijă și dexteritate. Era bucuros că trăiește epoca aparatelor digitale și spunea că toată arta e în aparat, nu în editările ulterioare. Mi-a oferit cartea lui de vizită, cheia către portofoliul lui. Încă o am în carnetul de notițe al călătoriei mele.

Ziua următoare, la amiază, părăseam apartamentul din aleea cu portocali și flori de liliac și pășeam într-unul din căminele studenților la medicină. Am dat drumul rucsacului pe podeaua de marmură din grădina interioară, și-am lăsat soarele să-mi încălzească fruntea. Inés mi-a făcut semn cu mâna de la balcon și mi-a zis să urc la etajul 2. Când mi-a deschis ușa, ne-am zâmbit larg, de curtoazie. Nu mai aveam vin, iar ea arăta exact ca-n poza de profil. O adevărată latino loveră.

Aseară m-am jucat cu umbre pe peretele din bucătărie. În lipsă de trepied, am făcut poze doar cu mâna stângă.

PRIMA NINSOARE ÎN ALEEA ROZELOR

primaninsoare

Dimineață ies la tipografie să fac teste pentru velocalendarul de perete. Îmi pun căștile la urechi să țină de cald și de urât și iau 41 până în Copou.

Coeur de Pirate îmi zice că La vie est ailleurs în timp ce o femeie amărâtă cere fără oprire “1.000 de lei”. La stația următoare, o fetiță cu basma și iconiță ne cântă colinde. Mulți tineri au căști la urechi… Simt cumva o complicitate de fiecare dată când împart spațiul cu ei. Uneori mă gândesc cum ar fi să schimbăm între noi căștile pentru o stație.

La medicină coboară un student à l’aire bohème, cu cârlionți bogați care îmi amintesc de Louis Garrel. De 7 ani de când iubesc cu toată ființa același om, nu mai dau atenție băieților pe stradă. Sigur, e o prostie. Sunt atâția oameni frumoși, iar frumusețea trebuie privită și admirată.

Azi m-am uitat și am privit cu băgare de seamă toți oamenii din jur. Dacă e ceva ce-am constatat de când stau în Moldova, e că oamenii aici au o mare pasiune pentru haine și modul în care arată. Da, zona e săracă dar, cumva, toți găsesc resurse pentru a se îmbrăca bine. Pentru mine, Iașiul e un fel de podium de defilare. Uneori mă simt chiar stânjenită de unii copii de școala generală sau liceu care poartă ultimele tendințe…

Aglomerație la tipografie. Telefoanele sună în continuu. Se scot o mulțime de calendare, meniuri de revelion, invitații. Se înjură colorat, dar nu mă deranjează, știu că mediul e stresant. Facem testele. Mă rog să fie gata mâine, să ajungă sâmbătă la târg în București.

Pe la prânz termin și o iau la pas spre casă. Mă îndrăgostesc de vocea lui Julien Doré și ascult pe repeat Pour un infidèle“Tout bas je lui murmure, de calmer toutes ses inquiétudes”…

Merg în ritmul melodiilor și mă simt ca o cameră de filmat care înregistrează totul în jur. Pisici cu cozi zgribulite, oameni cu obrajii roșii, muncitori care toarnă asfalt încins, vitrine de sărbătoare, studenți cu cafele aburinde, pietonala Ștefan cel Mare chicios decorată.

Înapoi în Aleea Rozelor. Vorbesc o oră cu mama la telefon. Îmi dă ideea bună să fierb niște vin. E cald și dulce. Afară începe să fulguiască. Încep să văd La belle personne. Ațipesc. Mă trezesc și văd peisajul din grădină. Îmi pun cizmele să inaugurez primul strat de zăpadă. Și respir.

VELOCALENDAR 2014: Octombrie

octombrie_animat

Nea Lucan face cu mâna la rată. Ușa din față se deschide și bărbatul urcă în microbuz cu două sacoșe grele. Toți pasagerii privesc cu poftă prada consăteanului. “De dimineață umblu prin pădure, mi-au înghețat mâinile”, zice el și se așază pe scaun lângă mine în timp ce-și freacă palmele.

Trag cu ochiul la papornițe. Ciuperci. Care mai întregi, care mai fărâmate. Printre ele mișună păianjeni mici cu picioare lungi și subțiri și gâze aproape microscopice. Mă înfior și-mi mut privirea înspre geam. Tot drumul spre sat, ocolim mașini trase la marginea pădurii. Este miezul lui octombrie și lumea e la cules de bureți.

Și uite așa s-a născut și luna octombrie din velocalendar. Din dragoste pentru biciclete și pentru ciuperci. Recunosc că n-am ales ciuperci până acum decât de la raionul din supermarket. Fără îndrumare din partea localnicilor, e greu să găsești locurile bune de cules în pădure. Unde mai pui că mie îmi sar în ochi numai ciupercile colorate, cu pete, dungi, buline, așa frumos colorate și aranjate în buchețele, încât parcă spun în cor: “mănâncă-ne, mănâncă-ne!”.

VELOCALENDAR 2014: Iunie

iunie_animat

Anul ăsta îmi imaginam velocalendarul mai conceptual. Voiam mai mult să sugerez ideea de bicicletă, mișcare, libertate și mai puțin să ilustrez bicicleta per se. În spiritul ăsta am creat primele două luni: aprilie și februarie. Dar ele contrastau puternic cu veselia de culori din peisajele Andreei. Așa că am scormonit bine în amintiri și am început să lucrez la iunie, cea mai colorată dintre lunile pictate de mine anul ăsta.

Prin urmare, iunie este cu dedicație pentru Monsieur, în amintirea verii lui 2010.

Două luni petrecute împreună în Belgia, pe bicicletele noastre Batavus Boulevard, care ne-au purtat pe toate dealurile Valoniei, prin arșiță și pe sub curcubee, pe litoralul vântos al Mării Nordului, prin Capitală și puțin prin Flandra. A fost o vară memorabilă.

Niciodată nu m-am simțit mai vie ca atunci, mai antrenată, tot timpul pe bicicletă, cu harta în brațe căutând traseele RAVEL, certându-ne care dintre noi are dreptate, sfârșind prin a nu nimeri nici unul. Am pedalat prin sătucuri, pe lângă ferme, prin lanuri de porumb, de-a lungul râurilor, am făcut picnicuri la poalele eolienelor și singurul regret era că la sfârșitul zilei trebuia să facem cale întoarsă pe același drum, când erau atâtea altele de explorat.

Așa că iunie, dragilor, este despre vacanța ideală, upgradată cu un tandem și o rulotă, fantezie recurentă în ilustrațiile mele…