RErevoluție

Dimineață mi-a zis tata că ne-a dispărut tomberonul, așa că, pe la amiază am ieșit în căutarea lui. Mi-l imaginam incendiat, răsturnat cine știe pe unde de „vandalii” de aseară. De fapt el era bine mersi la colțul străzii. Așa am decis să refac traseul conflictelor de azi-noapte să văd ce-a rămas în urmă. Iată ce-am văzut.

Pornesc de pe Colței și mă uit după toate semnele furiei. Pet-uri goale ici-colo, niște clădiri cu geamuri sparte. Nimic nou, așa arată cartierul meu în fiecare zi.

Când ajung la Sf. Gheorghe se schimbă peisajul. Pâlcuri de jandarmi supraveghează muncitorii care completează cărămizile lipsă din pavaj și pun stâlpi noi. Lumea cască gura. O femeie se oprește și le zice „Vai de capul vostru!”. Apoi pleacă, însă întoarce capul să vadă dacă primește răspuns. Nimic.

Pe treptele nou renovatului pasaj Latin doarme un individ fără adăpost. Abia acum găsește și el răgaz după o noapte zbuciumată. Oamenii privesc frescele din pasaj mai mult să vadă dacă au fost vandalizate, decât pentru a-și cultiva nevoile culturale. Nici o zgârietură.

În mijlocul străzii muncitorii scot din pământ ultimele garduri rămase în picioare. Libertate! Am învins! Putem trece iar strada pe unde ne taie capul, fără să mai facem pe atleții.

Peisajul cel mai dezolant e la intersecția de la Unirii. Trecătorii întorc capul curioși la florăriile arse, la geamurile sparte. Semafoarele nu funcționează. Poliția rutieră devine utilă. Amatori ca mine cu dslr-ul la ochi „împușcă” vitrinele ciobite ale micilor prăvălii. La ghereta de ziare se fac măsurători. 

Raiffaisen pare cea mai afectată clădire. Nici un geam n-a scăpat. S-or fi gândit că e bancă, deci au bani de reparații.

La biserică e slujbă. Vocea preotului răsună până în stradă. Lângă un centru de schimb valutar făcut țăndări stă neatins un afiș la o operă de balet…

Fac cale-ntoarsă spre Universitate și pe toate străzile lăturalnice văd pitite grupuri de jandarmi. Mai văd jandarmi la kebab și jandarmi la o țigară. Practic, oriunde te uiți vezi omuleții în uniforme bleumarin și genunchiere de Robocop.

În fața Teatrului Național e rumoare și pare că se întâmplă ceva. Sunt televiziunile și pensionarii. Jandarmii își strâng catrafusele. Nimic nu se întâmplă, dar toată lumea așteaptă. Schimbarea. Dacă n-a fost în weekend, poate e în timpul săptămânii. Când se întorc oamenii de la muncă.

Mă întorc și eu spre casă și văd că, dintre toate buticurile de pe strada mea, doar cel cu jocuri a fost spart. Să știe toată lumea că nu e joacă, ci rerevoluție.

MARTIE 2011

Al doilea an în care ratez mărțișorul. 1 martie m-a prins în 2011 la Utrecht, în compania lui Rosalie, o studentă la psihologie îndrăgostită până peste urechi de America de Sud. 

Utrecht este, printre altele, primul oraș din Olanda care a introdus pistele de biciclete. Și nu exagerez când spun că aici am văzut cele mai multe biciclete pe stradă (poate și datorită vremii frumoase și a faptului că o mare parte dintre locuitori sunt studenți).

În Utrecht am cele mai frumoase poze și-mi amintesc cu drag de vremea superbă care scotea lumea afară din case și umplea străzile pietonale de viață.

După Utrecht am decis să mă întorc puțin acasă în Belgia pentru a planifica restul traseului. Eram la o stație distanță de graniță și, cum trenul meu avea întârziere o oră, am decis să merg pe jos. În fond, călătoria la dus durase aproximativ 7 minute, deci pe jos mi-ar fi luat să zicem o oră de mers lejer. Aș fi prins trenul la fix în Belgia, aș fi scutit niște bănuți și toată lumea ar fi fost fericită. Ți-ai găsit!

Am început să merg de-a lungul căii ferate, pe cât posibil cât mai în paralel cu ea. La un moment dat însă, drumul meu a început să tot cotească și timpul să se scurgă fără ca eu să ies din micul orășel. Am întrebat localnicii dacă mai e mult până la graniță și am aflat că mai am de mers 6-7km. Afară începea să se întunece. O oră deja trecuse și eu ajunsesem într-un câmp deschis, în care de-o parte era pădurea, de cealaltă imensitatea golului pe care trebuia să-l traversez. Câinii lătrau în depărtare. Toate zgomotele și foșnetele se amplificau. Inima-mi bătea nebună. Când am văzut în zare cum trece trenul meu, am început să alerg.

Am ajuns în cele din urmă la șosea și-am început să merg de-a lungul ei. Trotuar ioc, norocul meu că strada era slab tranzitată. Când am dat iar de semnele civilizației în următorul sat, m-am simțit ușurată de parcă veneam din jungla amazoniană. După încă jumătate de oră de mers tot înainte, am văzut semnul de intrare în Belgia. Mai că aș fi invitat trecătorii la dansul victoriei dacă nu mă grăbeam să-mi prind trenul. Am scutit astfel 2,70 de euro, prețul biletului de tren. Recunosc că inițial mi se păruse jecmăneală pentru o călătorie de numai 7 minute, dar până la urmă…

După o săptămână de replanificat destinațiile, de spălat rufe, de scris articole și de chatuit cu Monsieur, m-am pus iar în mișcare. Destinația: Binche, fix de Mardi Gras. Festivalul din Binche e extrem de pitoresc și reunește tineri și adulți deopotrivă. Eu l-am perceput ca pe o tradiție locală pentru familii și prieteni. E o ocazie să porți pălării caraghioase, mimoze în piept, să mărșăluiești și să dansezi pe stradă alături de coloana de Gilles de mai jos:

E nebunie curată ce se întâmplă în ziua asta în oraș. Trenurile spre Binche sunt suplimentate și ajung din jumate în jumate de oră. Oamenii din toată țara vin special pentru paradele și petrecerile care durează toată noaptea. Toate casele din centru au plase și gratii la geamuri pentru a se apăra de bătaia cu portocale, care este cel mai așteptat moment al petrecerii.

E o petrecere la care se merge în grup, așa că n-am poposit prea mult. Dar am cunoscut o bătrânică rusoaică stabilită în Belgia care mi-a povestit toată viața în jumătate de oră cât ni s-au intersectat drumurile. Apoi am luat trenul spre Arlon.

Am ajuns seara, dar tot am apucat să vizitez puțin orașul și să-i simt originile și influențele în arhitectură. O vizită scurtă, o seară acasă la Simon, un francez care avea planuri mari de a face înconjurul lumii. Un film francez, o cină caldă și ne-am trezit a doua zi în Luxemburg.

Un oraș de care te îndrăgostești la prima vedere și care-ți rămâne mult timp în suflet. Am avut o zi splendidă de urcat și coborât dealuri din vechiul în noul oraș, de vizitat cazemate și fortificații, clădiri ale instituțiilor europene și pur și simplu de hoinărit pe străzile luxoase care reflectă numele orașului.

Am petrecut patru zile în casa unei familii care a devenit pentru mine modelul suprem de armonie și înțelegere. Am simțit cu oarecare mâhnire diferența de șanse pe care o au copiii lor, îndeosebi în condițiile în care ei nu se considerau bogați și dădeau exemplele colegilor de clasă cu părinți mult mai înstăriți. De la discuțiile despre imigranții portughezi, la situația României, la petrecerile adolescenților, la criza economică în Luxemburg, la istoria vieții lor, am umplut o seară cu povești, ceai și un sentiment de bine care a durat toată vizita mea la ei.

M-am simțit răsfățată în fiecare zi, începând cu micul dejun copios și programul cultural de voie în oraș sau în casă. Mi-am dat sufletul pe dealurile orașului zicându-mi „Mult a fost….”

„mult mai e!”

Am păpat cea mai bună supă goulaș în soup-bar-ul gazdelor și-am testat câteva baruri și cluburi de tineri până la 3 dimineața. Am făcut cunoștință cu berea portugheză super bock la 1 euro și cu un american care a stat toată seara cu noi și la final nu voia să se întoarcă acasă. 

Apoi am vizitat Namur prin ploaie pentru câteva ore și cu asta am încheiat destinațiile din Belgia și Luxemburg.

Ultima destinație înainte de a părăsi Beneluxul pentru țări mai calde a fost Maastricht. Un orășel pe care l-am îndrăgit datorită oamenilor pe care i-am întâlnit mai mult decât a ofertei turistice. Am găsit aceleași normalități: bicicliste cochete.

Străzi pietonale.

Oameni prietenoși care te invită din senin să-i pozezi.

Eu am stat o zi cu o nemțoaică de la care am aflat mai multe despre cum e să fii au-pair în America. Am mers împreună la lecții de salsa.

Și la un curs de psihologie care semăna foarte mult cu prelegerile de comunicare interpersonală de la jurnalism.

Apoi adevărata experiență Maastricht a început cu Diana, o moldoveancă la care-am stat două zile, poate cele mai frumoase două zile din toată călătoria mea. Dacă există o persoană plină de energie ca o baterie proaspăt încărcată, plină de inițiativă și de optimism și de tot ce vrei ca să te simți bine, apăi ea este. Poate pentru că avem un trecut asemănător, sau pentru că am terminat aceleași studii, sau pur și simplu pentru că am avut experiențe similare la studii în străinătate, m-am apropiat foarte mult de ea și de atunci încerc să fiu hip-hip-hura în fiecare zi, să văd binele acolo unde totul pare rău, să fac oamenii să se simtă în largul lor cu mine și să simt că trăiesc cu adevărat.

La ea am văzut cea mai mică baie din lume. Când ieșeai din duș aveai ocazia să-ți bagi la propriu picioarele direct în veceu. La ea am mâncat cele mai bune rețete vegetariene (era deja postul Paștelui). Cu prietena ei, o gălățeancă, am avut cele mai aprinse discuții despre evoluția limbii române, cu șeful ei am fost la bere de St. Patrick’s Day. Cu ea am probat zeci de rochii la reduceri și n-am cumpărat nici una. Și tot așa, o suită de good vibes pe care mi le reamintesc când mi-e mai greu.

La Maastricht m-am întâlnit pentru câteva ore și cu Sofia, colega mea din liceu care locuiește acum acolo cu iubitul ei. Și-am povestit despre viața grea și-am mâncat o ciorbă de văcuță ca la noi acasă.

Am zis adio Olandei pe o vreme de invidiat, cu mult soare și optimism în suflet.

Și-am zburat pentru prima dată cu Ryanair de care-mi era atât de teamă c-o să mă pună să plătesc bagaj de cală, încât am îndesat pe mine toți ștrampii, vreo 3-4 perechi de șosete, 3 maiouri, toți chiloții (mulți la număr), o cămașă și vreo 3 bluze, plus una legată la brâu, două eșarfe, căciulă, palton, mănuși și cizme ugg. La cât de slabă eram atunci pot spune că arătam cel mult dolofană, așa că n-am avut probleme la controlul de securitate și-am plecat așa înfofolită spre Faro, Portugalia la 20 de grade celsius.

Primul contact cu Portugalia a fost sinestezic: luminițele orașului Faro văzute din cer, mirosul oceanului în aeroport, taxiul împărțit cu încă cinci oameni până în centru, orașul aproape pustiu, un „Don Pedro” auzit ca prin vis în depărtare, o hartă publică din care înțelegeam prea puțin, doi polițiști care îmi explicau prin semne cum ajung în Jardim da Alameda unde m-am întâlnit cu gazdele mele: un portughez și o sârboaică.

Abia sosiți și ei în oraș de câteva zile, am explorat Faro împreună atât cât am putut. Am fost pe plajă la ocean încălțată ca de munte.

Ne-am plimbat prin orașul vechi și-am pozat o întreagă colecție de uși și ferestre, rufe la uscat pe sârmă, pereți crăpați și faianță pictată cu motive care mai de care.

Portocalii erau la tot pasul, pe toate străzile, răspândind mirosuri dulci, o minune. Doar că portocalele nu erau comenstibile… chiar mă miram cum de rezistă în pomi și nu le culege nimeni.

Au fost două zile obositoare în care nu m-am odihnit bine. În prima noapte am tremurat sub o păturică subțire cu paltonul, mănușile și căciula pe mine. A doua noapte parcă a fost mai suportabil că m-am obișnuit cu temperatura scăzută din casă, dar abia așteptam să se facă ziuă și să ies afară la căldură. Pe cât de frumos și cald era în oraș, pe-atât îmi clănțăneau dinții înăuntru. Una dintre lecțiile pe care le-am învățat despre Iberia în general este că locuințele nu prea au încălzire curentă. Așa că în casă cel mai mult timp îl petreceam sub dușul fierbinte…

Am reușit să vizitez și Universitatea din Algarve cu sălile de curs, biblioteca și campusul universitar care semănau foarte bine cu școlile americane așa cum le vedem în filme.

Locul meu preferat e chiar în centru, dincolo de liniile de cale ferată.

Reîntâlnirea cu Super Bock, mai ieftin ca-n Luxemburg, bineînțeles.

A doua mea gazdă în Faro a fost Pedro, versiunea masculină a Dianei din Maastricht :) Parcă ne știam de-o viață, vorba aia. Imediat ce ne-am cunoscut am fost la plajă la miezul nopții să ascultăm oceanul. Nici o lumină artificială, doar stelele și luna. Vântul urla ca un balaur și-ți intra prin cele mai groase haine. Povești despre relații și multă liniște interioară. A urmat o vizită la doi prieteni parcă scoși din filmele cu infractori. Cei doi jucau ceva cu mașini pe calculator într-o casă slab luminată, îmbibată de mirosuri de tot felul de substanțe. Am refuzat un fum și-am încercat să conduc o mașină de curse, dar m-am lăsat păgubașă. Acasă am avut parte de mâncare gătită, bere, Californication și un somn pe cinste după ce-am mai refuzat un joint.

În ziua următoare am făcut o lungă excursie pe jos până în Muntenegrul lor.

Și m-am întors la fix să prind apusul de pe acoperișul hotelului Faro.

Am petrecut seara cu Pedro și un prieten care cu greu lega două cuvinte în engleză, încercând să rămânem treji până la plecarea autobuzului meu spre Spania. Eu am dormit câteva ore, timp în care cei doi au fumat pe balcon până s-au anesteziat. La miezul nopții eram toți trei în mașină spre autogară. Am ajuns prea devreme, autocarul meu nu era afișat nicăieri, așa că ne-am pus pe așteptat. Inițial afară, în frig. Apoi în mașină, cu un album Coldplay pe fundal, ochii închiși, gândurile la ziua de mâine și cu mari emoții în stomac. Când a sosit autocarul părea aproape ireal. Îmbrățișări și promisiuni că ne vom revedea, m-am așezat la geam și am încercat să dorm 3-4 ore.

La 5 dimineața eram în Sevilla, cu ochii în indicațiile din telefon și nerăbdarea în picioare. Pe străzile fără viață însă puternic luminate mergeam aproape instinctiv, parcă teleghidată. După o oră am ajuns în fața blocului și Monsieur a apărut la intrare. După două luni, revederea a fost o binecuvântare. Dar somnul era și mai mare, așa că am dormit înghesuiți pe canapea cu zâmbetul pe buze.

Sevilla este orașul pe care-l știu cel mai bine de pe bicicletă. Vreo 4-5 zile am mers peste tot numai cu bicicleta, încât la final aproape că uitasem cum e să mergi pe jos.

Despre oraș numai de bine. E un paradis al parcurilor și al grădinilor, al arhitecturilor nobile, al pistelor pentru biciclete, al localurilor de flamenco, al petrecerilor în stradă. Este locul perfect pentru a te iniția în Spania.

Mi-au plăcut curțile interioare ale caselor, cu fântâni arteziene, faianță, mozaicuri și decoruri florale cum nu mai văzusem în alte țări.

Și mi-a plăcut foarte tare și universitatea. Îi invidiez pe cei care au privilegiul de a studia într-o școală frumoasă, pentru că până și asta influențează traseul profesional, nivelul aspirațiilor și creativitatea tinerilor.

Pe final, am participat la Ciclo Vida, parada bicicliștilor și a rolleriștilor pentru promovarea transportului alternativ, a mișcării etc. Și o mulțime de oameni costumați au umplut străzile orașului într-o mare veselie.

Am spus pa-pa Sevillei și lui Monsieur și-am luat avionul (cu mai multă încredere de data asta, că schimbasem hainele de iarnă pentru cele de primăvară-vară) spre Alicante.

Am descoperit Alicante cu Andrea, un italian interesat de România și de limbile latine. De la el am aflat că un bărbat nu poate fi prieten cu o femeie de care e atras fizic. Așa o fi.

A doua zi pe o vreme de vară am vizitat castelul Santa Bárbara. 

Poziția pe munte și drumul până în castel sunt foarte pitorești și merită tot efortul. O dată ajuns în vârf, descoperi o panoramă asupra orașului și a întregii zone care-ți taie respirația.

Apoi am făcut o promenadă de 15 km dus-întors la plaja San Juan, care cică e cea mai frumoasă din zonă. Pe mine nu m-a impresionat, dar drumul de-a lungul țărmului stâncos, abrupt este superb și te face să te simți mai aproape de tine și de cele mai frumoase gânduri. În momentul ăla nimic nu mai e imposibil și parcă ai puteri de zeu.

Pe drum am întâlnit un bărbat care-și plimba câinele și care m-a rugat să fiu prudentă că e posibil să dau peste cupluri de homosexuali care frecventează locurile. Apoi în timp ce pozam valurile s-a băgat în seamă un tată care-și plimba copilul. N-am scăpat fără complimente și o invitație la dans. Deh, latino loverii.

Ziua următoare l-am vizitat pe Andrea la locul de muncă, OAMI în spaniolă sau în traducere biroul pentru evidența mărcilor înregistrate în cadrul UE. Da, pompos și foarte securizat. Am primit și card de vizitator la intrare. Am luat prânzul pe terasa cu vedere la Marea Mediterană și ne-am dezmorțit spatele în camera cu scaune de masaj (pentru gravide). Apoi la aeroport în direcția Zaragoza.

În prima zi am luat harta gratuită și-am explorat câteva parcuri în căutarea liniștii. Așa s-a mai încheiat o lună pe drumuri și am decis să-mi schimb biletul de întoarcere acasă din mai în aprilie.