SCRABBLE

Eu credeam că ideea la scrabble e să formezi cuvinte cât mai interesante, mai lungi și, pe cât posibil, mai puțin uzuale, nu să pui o singură literă și să te trezești cu 30 de puncte. Treaba e că în goana după puncte unii ajung să formeze niște cuvinte de te doare capul. Azi-noapte am jucat în română și cred că am atins pragul maxim al articulării cuvintelor.

Augustin: BELELELE!

Andreea: FEMURULE!

Monsieur: IADO!

Dac-am ajuns să vorbim cu femurul și cu iada pentru unul-două puncte în plus…

A FOST ODATĂ BRUXELLES

Îmi place Bruxelles-ul musulmanilor, al africanilor și al asiaticilor. Îmi place Bruxelles-ul bruxelezilor bătrâni care stau pe un șezlong în grădină contemplând cerul, sau pe balcon cu un pahar de vin în mână. Îmi place Bruxelles-ul cu micul canal și câteva vapoare care se mișcă mai greu ca noi. Îmi place Bruxelles-ul cu străzi în zigzag care urcă, urcă, urcă. Îmi place Bruxelles-ul cu o stradă lungă plină de magazine vintage. Îmi place Bruxelles-ul cu ale lui marchés aux puces. Îmi place Bruxelles-ul cu mirosuri dulci de gauffre. Îmi place Bruxelles-ul homosexualilor care colorează o dată pe an străzile în curcubeu. Îmi place Bruxelles-ul oamenilor care te invită la ei acasă să-ți pună o hartă în mână. Îmi place Bruxelles-ul bătut la picior sau cu bicicleta. Îmi place Bruxelles-ul cu parcuri în care se stă pe iarbă la picnic. Îmi place Bruxelles-ul dimineața, la prânz și seara și-mi este cel mai drag oraș din lume pentru că nu mă satur niciodată de el.

O ZI DE VARĂ LA LLN

Ieri Monsieur a făcut cinste cu o partidă de bowling. 5 euro de persoană mi se pare foarte avantajos și ai și reduceri dacă iei mai multe partide (de ex. 8,50 euro pentru două partide). Nu știu cum ne-am nimerit noi cinci loseri care jucau pentru a doua oară în viață, dar măcar fiecare a reușit câte un strike.

Cum noaptea era tânără, iar unii nici n-aveau examen a doua zi, după bowling am încins o partidă de scrabble.

Scrabble, ca orice joc, ține și de noroc. Așa se face că acum o lună la Charleroi i-am bătut și pe Jeremy și pe Nathalie.

Boniface zice însă că străinii care învață o limbă au un vocabular mai bogat decât localnicii, ceea ce mi se pare absurd. Cu toate astea, nu pot să nu-mi amintesc un eveniment straniu la care-am participat în iarnă: o dictare în franceză (o pagină de text dintr-un roman, dictată chiar de autor). Din zecile de belgieni, unul singur a scris corect întregul text. Treaba asta m-a lăsat perplexă.

Pentru un joc fără miză, încordarea a fost maximă.

Boniface căuta inspirația prin perdele.

Și a reușit să ne bage o regină în cameră, moment în care s-a declanșat haosul.

Țipete, uși trântite, fiecare se ascundea pe unde putea…

În final, așa cum spune și numele, Boniface a făcut bine și a devenit eroul serii.

După ce s-au împrăștiat rândurile, mi-am dat seama că nu trebuia să beau o cană imensă de frappe și una de cafea înainte de culcare, că s-ar putea să-mi petrec noaptea în toaletă citind romanul autobiografic al unei stewardese franceze.

SUNT UN HÂRCIOG

Incredibil câte am adunat de-a lungul unui an. Mă simt ca o bătrână care n-a aruncat în viața ei nimic și acum nu se mai poate mișca prin casă.

Când am plecat din București în septembrie aveam toată familia după mine cărându-mi o valiză de cală, o geantă de pantofi și un rucsac cu electronice. Pare puțin, dar tot am avut nevoie de ajutor să le urc în tren.

Deloc surpinzător, șederea mea s-a prelungit de-a lungul a patru anotimpuri, iar în vizitele sale lunare, Monsieur venea ca Moș Crăciun cu geamantanele pline de haine, cărți, aparaturi și chiar mâncare. Și-am mai adunat și eu ca un hârciog tot felul de obiecte și ambalaje în ideea de a le recicla în lucruri folositoare.

În ultimele zile am strâns cam doi saci uriași de catrafuse de care nu m-aș fi despărțit, dar care sunt de fapt complet inutile. Am consumat cosmetice și am gătit mâncăruri în așa fel încât să folosesc cam toate ingredientele rămase. Cu toate astea tot umplu șase valize până la refuz. Șase valize înalte cât mine!!

Treaba asta mă face să mă întreb de ce renunț atât de greu la lucruri și de ce am nevoie de atât de multe? De ce să cumpăr cărți când le pot citit la librărie sau la bibliotecă? De ce să imprim poze când le pot stoca pe laptop? De ce să cumpăr 10 perechi de pantofi când port doar una? De ce să iau același tricou în 10 culori când pot asorta unul la mai multe ținute? Cremă de zi și de noapte, de mâini și de față, de gât și de ochi??? Oh lala! Atâta zic: la 24 de ani ar trebui să fie interzis să ai mai mult de o bicicletă, un laptop și-un aparat foto. IN-TER-ZIS!

PE PICIOR DE PLECARE

Azi am primit înștiințare că trebuie să predau cheia camerei până pe 2 septembrie. Monsieur este trist, zice c-ar mai fi vrut. Eu sunt împăcată și nu cred că voi suferi acasă. Știam că nu e locul meu aici, ci doar o bucată de drum. Și chiar e un drum lin, dar care-ți deschide ochii.

Ieri a fost o zi tristă și o noapte în care-am plâns mult. Cred că amândoi aveam nevoie, se adunaseră multe apăsări. Cu toate astea, o să rămână în amintirea mea ziua în care am mers în sens invers pe scările rulante la Esplanade spre surprinderea adolescenților apatici, am făcut ștafeta de la kot la ping pong și-am făcut mersul Charlie Chaplin în sincron.

Înapoi la împachetat bagaje, cu gândul aiurea prin Olanda care ne așteaptă săptămâna viitoare.

REZUMATUL UNEI VINERI PE BICICLETE

Nani, papa, fnac, ping-pong.

Uau, ce program de adulți responsabili am avut săptămâna asta! Cu greu ne urnim de acasă și din cauză că vremea a fost pișăcioasă rău, am fost foarte comozi în ultimul timp. Dar cum azi ne-am trezit că nu e nor pe cer, am luat bicicletele de coarne și-am pornit la nimereală pe drumul spre Gembloux.

În centrul Belgiei se poartă părul val-vârtej.

Gembloux este un mic orășel universitar cu un centru asemănător Sighișoarei. Pentru a ajunge la turnul bisericuței am urcat niște scări în spirală pe o străduță care poate concura ușor cu cea mai îngustă stradă din Brașov.

Printre cărămizile gri am dat peste cea mai tare ușă din lume.

Și peste un câine cu suflet de pisică.

Următoarea oprire: cimitirul cu cișmea gratis și vedere spre eoliene.

La 5 km de Gembloux se află sătucul Grand-Leez, cu a lui moară de vânt, ultima funcțională din provincia Namur.

După inevitabilul shooting și câteva ocheade cu bătrânul în scaun rulant care ne privea cu gura căscată de peste stradă, ne-am oprit la terasa populară din piața centrală. Ne-am răcorit cu bere albă și bere fructată, un deliciu. Vezi, dacă luam apă de acasă nu mai era la fel de bună berea! Nimic nu-mi displace mai tare ca umplutul portbagajului de parc-am pleca în călătorie în jurul lumii. Sigur, dacă aveam un coș în față era altă poveste.

Apoi am făcut cale-ntoarsă spre Perwez și-am admirat case și ne-am visat în unele dintre ele. Tot amân proiecțelul meu, dar până plec nu mă las și fac o colecție de case tipic belgiene.

Perwez n-a fost interesant, sau poate ne-a pierit nouă entuziasmul din cauza foamei. Așa c-am oprit în afara orașului la Lidl, care se pare că e cel mai ieftin supermarket de pe aici și ne-am alimentat. Pe lângă sandvișurile cu curcan și salam, am degustat mere din Noua Zeelandă.

La întoarcerea spre casă vacile ne făceau în ciudă că ele aveau apă și noi nu. Ah și ce ne mai bârfeau!

Enfin, înapoi în cuib, privirea inteligentă de absolvent UCL și mâine mergem la Bruxelles, pentru că nu poți să te saturi niciodată de orașul ăsta. Eu una nu pot.

MOARĂ VERSUS EOLIANĂ

Din seria drumurile sunt mai pitorești de pe bicicletă decât din mașină, astăzi morile de vânt.

În Belgia mai sunt 30 de mori funcționale. Norocoși cum suntem, am văzut chiar două pe drum. În schimb, eoliene am văzut cu zecile.

PING PONG

E atât de amuzant să joci ping pong că nici umbrele noastre nu se pot abține.

UNE SACRÉE MAMIE

Noua mea descoperire: rafturile de manga de la Fnac! După ce-am răsfoit câteva Death notes și alte carnețele pline de violență, am găsit o manga mai domestică. Une sacrée mamie este adaptarea unui roman autobiografic ce descrie viața la țară văzută prin ochii unui copil de clasa a treia.

Aventurile lui Akihiro în 1958, după ce părăsește Hiroshima și se stabilește la Saga la bunica lui, sunt de un umor negru frust… presărat de multă ironie. E un fel de râsu’-plânsu’ despre cum se descurcau oamenii în sărăcie. De pildă, azi n-avem ce pune pe masă, dar dacă-ți e foame, poți să-ți imaginezi că mănânci absolut orice.

O scenă particulară mi-a trezit amintiri. Când eram mică îmi agățam des hainele prin garduri, scaune rupte, bănci, iar mami în loc să le coasă (că de cumpărat altele nu se putea fără o ocazie creștinească), în dreptul rupturii aplica câte o etichetă, să reziste mai mult. Și uite-așa mă trezeam cu genunchii peticiți cu STEFANEL, River Woods și altele pareille.

Ce mai e ca lumea la benzile desenate japoneze, pe lângă faptul că se citesc în sens invers, de la ultima pagină, dinspre dreapta spre stânga, e că sunt și pline de înțelepciune tradițională.